Numai un Dumnezeu perfect a putut sa ne creeze. Te-ai oprit vreodata sa te gandesti la cat de minunat este alcatuit organismul tau? Te-ai oprit vreodata sa te gandesti cat de minunat este ca poti gandi, sa poti memora informatii, oameni,amintiri sau mai interesant, ca Dumnezeu a pus in noi o capacitate foarte interesanta si anume aceea de a uita? Eu da.
Uitarea este un fenomen natural, normal si mai ales necesar, zic psihologii dupa ce au studiat-o sute de ani. Uitarea, cu exceptia anumitor cazuri, nu este o tulburare a memoriei, ci o conditie a sanatatii si a vietii, tot ei au descoperit si asta. Sa presupunem ca memoria noastra ar fi o cutie si sa presupunem ca punem in ea tot felul de lucruri. Oricat de mare ar fi, intr-o zi, va da pe afara. De aceea, Dumnezeu ne-a inzestrat cu aceasta uitare si a mai facut un lucru genial, ne-a conceput ca sa uitam in principal lucrurile nefolositoare(cele la care nu revenim, cele neexersate) si pe cele negative, care ne afecteaza sanatatea psihologica. Uau! Asa am zis si eu.
Cu cateva luni in urma, mi-am dat seama ca mi-e greu sa-mi amintesc in detaliu unele faze din perioada Amaliei. Initial mi s-a parut ingrozitor. Mi-am luat cateva zile de stat in pat si de rememorare a zilelor cu ea. Intr-o dimineata am realizat ca ceea ce-mi amintesc cel mai bine, sunt atingerile si sunetele. Imi amintesc cum o luam de sub capusor si de cum o asezam pe pieptul meu. Pot sa simt, efectiv asta, atunci cand ma gandesc la ea. Imi mai amintesc bine cum tipa in timpul crizelor epileptice, asa bine de parca as auzi-o in casti. Imi amintesc o gramada de lucruri cu ea dar in special lucrurile frumoase. N-am uitat suferinta,nici durerea, nici neputinta, dar acum au gust dulceag, pentru ca mintea mea le asezoneaza doar cu amintirile frumoase despre ea.
Candva, peste ani buni, probabil ca doar pozele imi vor mai aminti de trasaturile chipului ei si candva, probabil ca tipatul acela al ei se va estompa. Candva voi scotoci in memorie dupa senzatia corpului ei in bratele mele, insa stiu sigur ca un lucru va dainui si-l voi purta cu mine pentru tot restul vietii:dorul .El e masura dragostei ramase, iar dragostea pentru ea va fi mereu vie in memoria mea prin faptul ca o voi darui altora!
Chiar zilele acestea vorbeam cu niste prietene despre incercarile noastre si le spuneam ca fiecare are o lupta de dus in viata. Ceea ce ma motiveaza pe mine sa nu ma plang si sa nu ma compatimesc este sa privesc in jur. Am observat ca daca fac asta, mereu voi gasi pe cate cineva care are o durere mai mare decat a mea si caruia ii pot fi de folos.
De cele mai multe ori ni se pare ca suntem singurii suferinzi din lume si ni se pare ca nu exista rana mai mare ca a noastra. Asta pana scoatem capul din noroaiele noastre si intrezarim albastrul cerului, asta pana ne uitam in jur si-i vedem pe toti luptandu-se cu lutul imbibat al propriilor lor dureri. Si incepi sa-i ajuti sa se curete, ca incet sa vezi ca ti-au cazut si tie cateva bucati intarite...de la imbratisari!
Incearca doar!
