DE IERI SI DE AZI

Ce faceam acum un an?
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit  din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
 Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...

CE POT FACE OAMENII

Fiecare zi din sarcina mi-a incercat credinta. Stiind ca se poate opri din evolutie oricand, traiam in permanenta sub frica, dar in acelas timp condusa de un curaj dumnezeiesc. Uneori ma intindeam pe pat, cu tamplele bubuindu-mi de emotie, asteptand acea fluturare din burta mea, semnul ca inca traia; ea, cea mai valabila motivatie . Se misca mult, cu miscari complexe si in unele pozitii chiar dureroase, dar existau si perioade lungi de timp cand nu o simteam. Intr-un astfel de episod, mi s-a declansat un atac de panica ce a tinut o noapte intreaga. Bataile inimii mele o luasera razna, iar insuficienta respiratorie imi amortea corpul lasandu-l fara vlaga. Am sunat doctorul si am mers in spital. Amalia traia, desi nu se miscase ore in sir. Ecograful insa ne descoperise o noua problema: stomacul ei devenise extraordinar de mic, semn ca ceva o impiedica sa inghita lichidul amniotic, iar eu urma sa-l acumulez in exces. Acest lucru ducea spre ruperea membranelor si declansarea nasterii premature, in cel mai bun caz. A fost pentru prima oara cand medicul nostru mi-a spus clar ca n-are sens sa ma mai chinui, ca ar trebui sa o scoatem pentru a nu risca eu nimic. M-am ridicat de pe pat, mi-am luat lucrurile si am plecat  acasa. Douazeci si opt  de saptamani de durere, cu fel si fel de stari, cu lupte, cu victorii, cu bucuriile miscarilor ei deosebite sub mana lui tati, sub obrazul lui Aaron, nu se puteau incheia asa. O nastere prematura i-ar fi luat din si asa putinele sanse de supravietuire. Asa ca am hotarat atunci sa indur, sa merg la ecograf doar o data pe luna, sa stau in pat cat mai mult si sa fac tot ce depinde de mine ca nasterea sa ajunga cat mai aproape de termen. Am hotarat sa ma las convinsa si sa cred ca vom apuca sa o tinem in brate si sa ne bucuram de ea. Am hotarat sa aleg viata din nou.
Multi nu inteleg asta caci ne-am lovit de prea multe prejudecati de genul: daca va trai va fi chinuita--si ea si voi, mai bine moare acum.Uneori ne lasam afectati. Uneori ne simteam ciudatii pamantului. Alteori, satui,ne inchideam urechile si inimile si ne baricadam in noi. Insa astazi vreau sa mi-i aduc aminte doar pe cei care si-au insotit vorbele incurajatoare de fapte marunte, fapte care au revenit in mintile noastre de multe ori cand ne pierea elanul.
Chiar in ziua de dupa ecograful acela, un apel de mama incercata, imi aducea speranta prin povestea fetitei ei , iar faptul ca imi pregatea lista cu medicii ce au colaborat in cazul lor,m-a facut sa ma simt in largul meu. In sfarsit cineva intelegea. In sfarsit cineva nu punea mainile in san si nu stramba din nas la planuri despre  dupa. Tin minte ca m-am sprijinit de un congelator cu alimente inghetate din supermarket si ascultam cu nesat toata procedura interventiei avute si ma vedeam trecand prin toate la fel de biruitoare.
 Intr-o alta zi, aflandu-ne la cumparaturi,Adi s-a oprit in dreptul raionului de bebelusi spunandu-mi ca vrea sa-i cumpere hainute roz. Initial i-am zambit  descurajator, dar l-am lasat sa aleaga cateva modele dupa care am pus in cos. S-a uitat la marimi si mi-a spus hotarat ca el nu va cumpara hainute de prematuri, pentru ca Amalia se va naste la termen. Asa ca am luat marimi normale de nou nascuti. Desi infranta de tristetea dezamagirii probabile, m-am lasat incalzita de vorbele lui si de credinta lui.
Dumnezeu ne trimitea oameni speciali, chiar cand nici noi nu mai credeam cu toate puterile, asa ca la sfarsitul lunii martie, un grup de fete ma astepta cu incaperea ornata in roz, cu bunatati si cadouri pentru Amalia. Erau atat de convingatoare si inspirau atata siguranta, incat a fost unul din cele mai usoare momente de trait din acea perioada. A fost asa frumos sa ma aflu pentru putina vreme, doar intre oameni care credeau in viata, care sperau, care o vedeau folosind colierul acela de alaptare daruit.
Fiecare zi ne aducea un motiv pentru a accepta din nou ceea ce ni se intampla si pentru a lupta.
Descopeream mereu si mereu noi masuri de har si de putere. Fiindca-L cautam pe Dumnezeu, reuseam sa vedem si sa intelegem toate astea. N-au fost acestia toti cei care ne-au sprijinit si poate ca nu par mare lucru, insa pentru noi intamplarile acestea au insemnat o directie clara in  rascruce. Mana lui Dumnezeu ne strangea cu mai multa putere langa inima lu prin toate astea si simteam ca doreste sa ne arate purtarea Sa de grija.
Nu-i usor sa traiesti contra valului. Presiunile celor din jur pot afecta atat de mult convingerile noastre. Doar Dumnezeu, promisiunile Lui si oamenii pe care ii trimite El la momentul potrivit sunt armele cu care putem contracara.
Am fost o persoana ce toata viata a cautat singuratatea, insa Dumnezeu a adus in preajma mea oameni ca sa invat sa accept ajutor, sa invat sa accept mangaiere si mai ales sa invat sa accept ca-mi faceau bine. Dumnezeu a adus oameni in preajma mea tocmai pentru a vedea cat poate sa faca El prin fiecare in parte. Dumnezeu ma pregatea sa fiu omul cu mangaierea, cu putine vorbe, cu inima mai multa si mai calda, cu brate mai deschise si cu lacrimi pentru toti. Si m-am lasat invatata.
Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume vazand durerea, in stanga, in dreapta. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume purtand-o, pe a unuia, pe a altuia. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti strange bucatele de inimi sparte si sa le poti pune in maini sigure, in maini ce au putut tine o cruce grea de toata suferinta lumii, in maini care pot crea din farame noi sperante!
Dumnezeu ne-a transformat acum intr-un loc plin de izvoare si dorim sa ne tot revarsam!
Daca ai parte de incercare, de durere, de suferinta, cauta in toti cei pe care ti-i trimite Domnul o parte din rezolvare, o parte din vindecare, o masura de mangaiere si accepta-i. Iar apoi nu uita sa fii trimisul Lui pentru altii!