De cateva zile am un nod in gat. Stiu ca trebuie sa-l plang. Il am de la ultima plimbare in cimitir. Aaron n-a participat la inmormantarea surioarei lui. A fost decizia noastra si ne bucuram ca am procedat asa. N-am vrut sa o perceapa nici ca pe o surioara bolnava, nici ca pe o surioara pe care a pierdut-o. Ne-am dorit sa se bucure de ea cat a trait si sa poata vorbi senin despre Amalia lui din cer dupa. A inteles din putine cuvinte mai mult si mai frumos decat noi, poate, dovada sunt desele lui dati cand ne spune ca doreste sa mearga la Domnul Isus ca sa o mai poata vedea putin pe surioara lui.
Pentru ca lucrurile stau asa , Aaron ne insoteste de fiecare data la plimbare in cimitir si se joaca bucuros pe langa mormant ca in parc. Nu ne mai intreaba de ce mergem, stie ca acolo ne mai varsam dorul. Nu ne mai intreaba de ce smulgem buruienile si de ce plantam floricele, stie ca atat mai putem face si ne ajuta in liniste. Nu ne mai intreaba ce scrie pe crucea alba, acum citeste singur litera cu litera si se aplauda cand termina de descifrat. "Scrie AMALIA CIRES, mami. Ne cheama Cires pe amandoi! Tu esti politistul si eu sunt hotul...tututut...si acum ma prinzi si dai cu o bomba...da eu ma catar..."
De aici nodul.
Si n-am putut sa plang acolo cat trebuie pentru amarul pe care l-am simtit in inima!N-am putut sa sparg cu pumnii nimic de neputinta. N-am putut sa urlu si sa scot toata durerea din mine. Am ramas nemiscata, de frica sa nu le intrerup jocul...
Si de atunci tot caut cotloane pe unde sa m-ascund si sa mai vars o lacrima. Acum cat scriu, mai plang un rest, si maine cand ma uit pe geam cum pleaca la gradinita, inca un rest, si cand ii voi strange jucariile de pe mocheta inca un pic. Si toata viata cand il voi vedea pe el razand, cantand cu tati, jucandu-se, dormind sau facand orice, o voi mai plange inca un pic, c-ar fi fost frumoasa in costum de politista alergandu-l prin casa. S-ar fi amuzat copios la toate glumele lui si stiu sigur ca nimic n-ar fi incantat-o mai mult decat inbratisarile de fratior protector.
Cand nu mai pot de durere scriu fara sa editez prea mult, ca azi, dar scriu putin, ca sa pot plange mult.
Stiti ca si lacrimile astea curata, ajuta?
marți, 19 noiembrie 2019
vineri, 18 octombrie 2019
CE FACI CU DORUL RAMAS?
Numai un Dumnezeu perfect a putut sa ne creeze. Te-ai oprit vreodata sa te gandesti la cat de minunat este alcatuit organismul tau? Te-ai oprit vreodata sa te gandesti cat de minunat este ca poti gandi, sa poti memora informatii, oameni,amintiri sau mai interesant, ca Dumnezeu a pus in noi o capacitate foarte interesanta si anume aceea de a uita? Eu da.
Uitarea este un fenomen natural, normal si mai ales necesar, zic psihologii dupa ce au studiat-o sute de ani. Uitarea, cu exceptia anumitor cazuri, nu este o tulburare a memoriei, ci o conditie a sanatatii si a vietii, tot ei au descoperit si asta. Sa presupunem ca memoria noastra ar fi o cutie si sa presupunem ca punem in ea tot felul de lucruri. Oricat de mare ar fi, intr-o zi, va da pe afara. De aceea, Dumnezeu ne-a inzestrat cu aceasta uitare si a mai facut un lucru genial, ne-a conceput ca sa uitam in principal lucrurile nefolositoare(cele la care nu revenim, cele neexersate) si pe cele negative, care ne afecteaza sanatatea psihologica. Uau! Asa am zis si eu.
Cu cateva luni in urma, mi-am dat seama ca mi-e greu sa-mi amintesc in detaliu unele faze din perioada Amaliei. Initial mi s-a parut ingrozitor. Mi-am luat cateva zile de stat in pat si de rememorare a zilelor cu ea. Intr-o dimineata am realizat ca ceea ce-mi amintesc cel mai bine, sunt atingerile si sunetele. Imi amintesc cum o luam de sub capusor si de cum o asezam pe pieptul meu. Pot sa simt, efectiv asta, atunci cand ma gandesc la ea. Imi mai amintesc bine cum tipa in timpul crizelor epileptice, asa bine de parca as auzi-o in casti. Imi amintesc o gramada de lucruri cu ea dar in special lucrurile frumoase. N-am uitat suferinta,nici durerea, nici neputinta, dar acum au gust dulceag, pentru ca mintea mea le asezoneaza doar cu amintirile frumoase despre ea.
Candva, peste ani buni, probabil ca doar pozele imi vor mai aminti de trasaturile chipului ei si candva, probabil ca tipatul acela al ei se va estompa. Candva voi scotoci in memorie dupa senzatia corpului ei in bratele mele, insa stiu sigur ca un lucru va dainui si-l voi purta cu mine pentru tot restul vietii:dorul .El e masura dragostei ramase, iar dragostea pentru ea va fi mereu vie in memoria mea prin faptul ca o voi darui altora!
Chiar zilele acestea vorbeam cu niste prietene despre incercarile noastre si le spuneam ca fiecare are o lupta de dus in viata. Ceea ce ma motiveaza pe mine sa nu ma plang si sa nu ma compatimesc este sa privesc in jur. Am observat ca daca fac asta, mereu voi gasi pe cate cineva care are o durere mai mare decat a mea si caruia ii pot fi de folos.
De cele mai multe ori ni se pare ca suntem singurii suferinzi din lume si ni se pare ca nu exista rana mai mare ca a noastra. Asta pana scoatem capul din noroaiele noastre si intrezarim albastrul cerului, asta pana ne uitam in jur si-i vedem pe toti luptandu-se cu lutul imbibat al propriilor lor dureri. Si incepi sa-i ajuti sa se curete, ca incet sa vezi ca ti-au cazut si tie cateva bucati intarite...de la imbratisari!
Incearca doar!
Uitarea este un fenomen natural, normal si mai ales necesar, zic psihologii dupa ce au studiat-o sute de ani. Uitarea, cu exceptia anumitor cazuri, nu este o tulburare a memoriei, ci o conditie a sanatatii si a vietii, tot ei au descoperit si asta. Sa presupunem ca memoria noastra ar fi o cutie si sa presupunem ca punem in ea tot felul de lucruri. Oricat de mare ar fi, intr-o zi, va da pe afara. De aceea, Dumnezeu ne-a inzestrat cu aceasta uitare si a mai facut un lucru genial, ne-a conceput ca sa uitam in principal lucrurile nefolositoare(cele la care nu revenim, cele neexersate) si pe cele negative, care ne afecteaza sanatatea psihologica. Uau! Asa am zis si eu.
Cu cateva luni in urma, mi-am dat seama ca mi-e greu sa-mi amintesc in detaliu unele faze din perioada Amaliei. Initial mi s-a parut ingrozitor. Mi-am luat cateva zile de stat in pat si de rememorare a zilelor cu ea. Intr-o dimineata am realizat ca ceea ce-mi amintesc cel mai bine, sunt atingerile si sunetele. Imi amintesc cum o luam de sub capusor si de cum o asezam pe pieptul meu. Pot sa simt, efectiv asta, atunci cand ma gandesc la ea. Imi mai amintesc bine cum tipa in timpul crizelor epileptice, asa bine de parca as auzi-o in casti. Imi amintesc o gramada de lucruri cu ea dar in special lucrurile frumoase. N-am uitat suferinta,nici durerea, nici neputinta, dar acum au gust dulceag, pentru ca mintea mea le asezoneaza doar cu amintirile frumoase despre ea.
Candva, peste ani buni, probabil ca doar pozele imi vor mai aminti de trasaturile chipului ei si candva, probabil ca tipatul acela al ei se va estompa. Candva voi scotoci in memorie dupa senzatia corpului ei in bratele mele, insa stiu sigur ca un lucru va dainui si-l voi purta cu mine pentru tot restul vietii:dorul .El e masura dragostei ramase, iar dragostea pentru ea va fi mereu vie in memoria mea prin faptul ca o voi darui altora!
Chiar zilele acestea vorbeam cu niste prietene despre incercarile noastre si le spuneam ca fiecare are o lupta de dus in viata. Ceea ce ma motiveaza pe mine sa nu ma plang si sa nu ma compatimesc este sa privesc in jur. Am observat ca daca fac asta, mereu voi gasi pe cate cineva care are o durere mai mare decat a mea si caruia ii pot fi de folos.
De cele mai multe ori ni se pare ca suntem singurii suferinzi din lume si ni se pare ca nu exista rana mai mare ca a noastra. Asta pana scoatem capul din noroaiele noastre si intrezarim albastrul cerului, asta pana ne uitam in jur si-i vedem pe toti luptandu-se cu lutul imbibat al propriilor lor dureri. Si incepi sa-i ajuti sa se curete, ca incet sa vezi ca ti-au cazut si tie cateva bucati intarite...de la imbratisari!
Incearca doar!
marți, 24 septembrie 2019
TATI AL EI
Adi nu a fost niciodata un barbat dur. Adi a crescut inte-o familie in care sentimentele au fost planse, au fost rase si au fost spuse. Adi e mai degraba sensibil. Iar Adi si-a dorit o fetita asa de mult, incat a explodat de bucurie atunci cand ecograful ne confirma asta si a sunat sa dea vestea tuturor!
Adi era cel care ne-o descria in fiecare zi:" o sa fie bruneta si cu ochii negri ca ai lu' mami si-o sa semene tot cu mine!O sa fie cea mai frumoasa si o s-o plimbe tati numai in brate!"
Mereu imi voi aminti cum statea seara cu obrazul lipit de burta mea si-i spunea cat e de frumoasa si cat de mult o asteapta la pieptul lui...
In ziua in care am primit vestea ca nu va fi bine, Adi a ajuns acasa si s-a aruncat in genunchi pe covorul de langa pat. A plans cum niciodata eu n-am mai vazut sa se planga. Si acum cand retraiesc acele momente pot sa simt cum doare efectiv ceva in mine de mila lui. Tot Adi a fost cel care a acceptat-o primul. Tinea sa-mi spuna in fiecare zi ca trebuie sa luptam, ca depinde si de noi si de starea noastra ca ea sa fie mai bine. N-a renuntat nicio secunda. N-a trecut zi fara sa se roage. Mai stiu serile acelea cand el credea ca dorm si cand ii simteam cate o mana pe burta si-l auzeam rugandu-se cu lacrimi. Mai stiu si datile cand ramanea in masina si plangea rugandu-se. Mai stiu si serile cand adormea pe versurile aceleiasi cantari si plangea. Mai stiu si cand ma tragea la pieptul lui si plangea cerandu-i lui Dumnezeu indurare.Mai stiu si cand se ascundea de Aaron dupa peretele din sufragerie si plangea rugandu-se.
Cand ne-am despartit langa sala de nastere, mi-a spus ca orice va fi suntem impreuna si ca vom reusi. Mi-a spus ca orice ar fi, ea va ramane fetita lui.
Prima vizita a fost atat de coplesitoare. Tremura atat de tare incat a trebuit sa-l ajut cu echipamentul steril. Pe hol m-a tras de mana si m-a intrebat ce trebuie sa faca. I-am spus ca o poate mangaia, dar nu mai stiu daca a atins-o atunci, insa imi amintesc cum ii urmaream maxilarul incordat ce i se vedea pe sub masca de protectie si vena tamplei pulsand de emotie. Ceea ce cu siguranta-mi amintesc este puterea cu care s-a rugat atunci . Stiu sigur ca au tacut toate asistentele si doctoritele din salon si parca am simtit cum se clatina temeliile cladirii. Din momentul acela niciodata, pe sectia aceea nu m-a mai intrebat nimeni de ce n-am avortat-o! Atunci au inteles ca Amalia era mai mult decat dorita, era iubita de o mama, dar mai ales de un tata!
Adi a mers cu mine in fiecare zi. Ma astepta in parcare si se ruga. Cand ieseam, cobora din masina si venea mereu inaintea mea, nerabdator sa afle ce face fetita lui. Ii duceam mirosul ei cu pumnii stransi si de fiecare data plecam vorbind despre ziua cand o vom lua acasa.
Cand ne-am mutat pe Ingrijiri Paliative, il intrebam zilnic daca vrea sa o tina in brate. Mereu imi spunea ca nu stie cum, iar prima data cand i-am asezat-o pe piept a stat nemiscat minute in sir.
Adi a descoperit ca se gadila in talpa si pe spate, Adi ii desfacea degetelele cu grija si-i sufla in palma cu rani. Adi a descoperit ca-i placea sa adoarma mangaiata, pe frunte, pe manute.
De fiecare data cand vorbeam cu cate un doctor, tinea sa le spuna ca el nu va renunta la ea niciodata si ca daca vom putea face ceva, vom face.Multa vreme el a fost cel care s-a interesat in stanga si in dreapta de medici, a trimis acte si a vorbit cu cine a putut.Mereu el a fost cel care imi spunea in fiecare seara ca vom reusi cumva.
Cu o saptamana inainte de a muri ea, niste prieteni il intrebau daca e gata sa renunte. Raspunsul lui categoric m-a speriat. Mi-a fost atat de frica de suferinta pe care urma s-o aiba, incat acela a fost momentul cand am inceput sa strig spre Dumnezeu pentru inima lui de tatic. Eram constienta ca eu nu voi putea sa domolesc niciodata durerea ce va ramane in urma ei in inima lui. Eram constienta ca se va topi de dor, eram constienta ca atat cat ii era dragostea de mare atat ii va fi si suferinta si eram constienta ca doar Dumnezeu il va putea sprijini.
Ziua de cinci septembrie a inceput cu o ploaie marunta, asa ca a venit inapoi in casa si n-a mai putut sa adoarma. Mi-a povestit apoi cum s-a intins pe covorul din sufragerie si cum a simtit o oboseala cum nu mai avusese niciodata. Mi-a povestit cum s-a rugat chiar asa:" Doamne, am obosit. Fa ce vrei." si apoi cum a simtit eliberare. Dumnezeu deja il intarea.
Cand ne-am luat "la revedere" in genunghi, in fata gropii, Adi imi povestea de rugaciunea lui din dimineata anterioara. Imi povestea, apoi imi spunea ca nu vrea s-o lase, apoi din nou imi soptea de pacea simtita atunci si iar il lovea imaginea dinaintea ochilor in piept. Am simtit amandoi ce lupta s-a dat, dar cand ne-am ridicat ii multumeam Domnului pentru cat a fost si cum a fost.
Nu pot sa-mi imagiez un tata mai potrivit pentru Amalia mea. Nu cred ca ar fi putut cineva s-o iubeasca mai bine pe acest pamant decat el. Nu se putea nimeni ruga mai frumos si mai puternic pentru ea,decat Adi!
Nu-mi doresc nimic mai mult acum decat o mica fereastra dinsprea ea spre noi, doar cat sa-l poata vedea pe tati al ei cat ii duce dorul, cu cata gingasie stie sa poarte in brate fetite ca ea, cu cat drag le da in leagan si cum ii licaresc ochii.
Draga mea, cand tati se asaza langa salcamul de la mormantul tau, eu stiu ce gandeste...c-ar vrea sa alerge dupa tine in parc, ca te-ar prinde si te-ar invarti ca pe printesele din filme, c-ar vrea sa te adoarma povestindu-ti, ca te-ar trezi mangaindu-te pe par si c-ar renunta la orice pentru tine, ca te-ar fi iubit oricum, nespus, cum doar el stie.
Atata timp cat inima lui va bate, eu stiu sigur ca nu va inceta nicio secunda sa te iubeasca si sa-ti duca dorul.
Inca ma rog ca de la Dumnezeu sa-i vina ajutorul pentru fiecare pas cel mai are de facut fara tine!
Asa cum spunem amandoi mereu: uneori traim doar pentru ca mai vrea Dumnezeu sa traim, dar noua ne e dor de Cer!
Adi era cel care ne-o descria in fiecare zi:" o sa fie bruneta si cu ochii negri ca ai lu' mami si-o sa semene tot cu mine!O sa fie cea mai frumoasa si o s-o plimbe tati numai in brate!"
Mereu imi voi aminti cum statea seara cu obrazul lipit de burta mea si-i spunea cat e de frumoasa si cat de mult o asteapta la pieptul lui...
In ziua in care am primit vestea ca nu va fi bine, Adi a ajuns acasa si s-a aruncat in genunchi pe covorul de langa pat. A plans cum niciodata eu n-am mai vazut sa se planga. Si acum cand retraiesc acele momente pot sa simt cum doare efectiv ceva in mine de mila lui. Tot Adi a fost cel care a acceptat-o primul. Tinea sa-mi spuna in fiecare zi ca trebuie sa luptam, ca depinde si de noi si de starea noastra ca ea sa fie mai bine. N-a renuntat nicio secunda. N-a trecut zi fara sa se roage. Mai stiu serile acelea cand el credea ca dorm si cand ii simteam cate o mana pe burta si-l auzeam rugandu-se cu lacrimi. Mai stiu si datile cand ramanea in masina si plangea rugandu-se. Mai stiu si serile cand adormea pe versurile aceleiasi cantari si plangea. Mai stiu si cand ma tragea la pieptul lui si plangea cerandu-i lui Dumnezeu indurare.Mai stiu si cand se ascundea de Aaron dupa peretele din sufragerie si plangea rugandu-se.
Cand ne-am despartit langa sala de nastere, mi-a spus ca orice va fi suntem impreuna si ca vom reusi. Mi-a spus ca orice ar fi, ea va ramane fetita lui.
Prima vizita a fost atat de coplesitoare. Tremura atat de tare incat a trebuit sa-l ajut cu echipamentul steril. Pe hol m-a tras de mana si m-a intrebat ce trebuie sa faca. I-am spus ca o poate mangaia, dar nu mai stiu daca a atins-o atunci, insa imi amintesc cum ii urmaream maxilarul incordat ce i se vedea pe sub masca de protectie si vena tamplei pulsand de emotie. Ceea ce cu siguranta-mi amintesc este puterea cu care s-a rugat atunci . Stiu sigur ca au tacut toate asistentele si doctoritele din salon si parca am simtit cum se clatina temeliile cladirii. Din momentul acela niciodata, pe sectia aceea nu m-a mai intrebat nimeni de ce n-am avortat-o! Atunci au inteles ca Amalia era mai mult decat dorita, era iubita de o mama, dar mai ales de un tata!
Adi a mers cu mine in fiecare zi. Ma astepta in parcare si se ruga. Cand ieseam, cobora din masina si venea mereu inaintea mea, nerabdator sa afle ce face fetita lui. Ii duceam mirosul ei cu pumnii stransi si de fiecare data plecam vorbind despre ziua cand o vom lua acasa.
Cand ne-am mutat pe Ingrijiri Paliative, il intrebam zilnic daca vrea sa o tina in brate. Mereu imi spunea ca nu stie cum, iar prima data cand i-am asezat-o pe piept a stat nemiscat minute in sir.
Adi a descoperit ca se gadila in talpa si pe spate, Adi ii desfacea degetelele cu grija si-i sufla in palma cu rani. Adi a descoperit ca-i placea sa adoarma mangaiata, pe frunte, pe manute.
De fiecare data cand vorbeam cu cate un doctor, tinea sa le spuna ca el nu va renunta la ea niciodata si ca daca vom putea face ceva, vom face.Multa vreme el a fost cel care s-a interesat in stanga si in dreapta de medici, a trimis acte si a vorbit cu cine a putut.Mereu el a fost cel care imi spunea in fiecare seara ca vom reusi cumva.
Cu o saptamana inainte de a muri ea, niste prieteni il intrebau daca e gata sa renunte. Raspunsul lui categoric m-a speriat. Mi-a fost atat de frica de suferinta pe care urma s-o aiba, incat acela a fost momentul cand am inceput sa strig spre Dumnezeu pentru inima lui de tatic. Eram constienta ca eu nu voi putea sa domolesc niciodata durerea ce va ramane in urma ei in inima lui. Eram constienta ca se va topi de dor, eram constienta ca atat cat ii era dragostea de mare atat ii va fi si suferinta si eram constienta ca doar Dumnezeu il va putea sprijini.
Ziua de cinci septembrie a inceput cu o ploaie marunta, asa ca a venit inapoi in casa si n-a mai putut sa adoarma. Mi-a povestit apoi cum s-a intins pe covorul din sufragerie si cum a simtit o oboseala cum nu mai avusese niciodata. Mi-a povestit cum s-a rugat chiar asa:" Doamne, am obosit. Fa ce vrei." si apoi cum a simtit eliberare. Dumnezeu deja il intarea.
Cand ne-am luat "la revedere" in genunghi, in fata gropii, Adi imi povestea de rugaciunea lui din dimineata anterioara. Imi povestea, apoi imi spunea ca nu vrea s-o lase, apoi din nou imi soptea de pacea simtita atunci si iar il lovea imaginea dinaintea ochilor in piept. Am simtit amandoi ce lupta s-a dat, dar cand ne-am ridicat ii multumeam Domnului pentru cat a fost si cum a fost.
Nu pot sa-mi imagiez un tata mai potrivit pentru Amalia mea. Nu cred ca ar fi putut cineva s-o iubeasca mai bine pe acest pamant decat el. Nu se putea nimeni ruga mai frumos si mai puternic pentru ea,decat Adi!
Nu-mi doresc nimic mai mult acum decat o mica fereastra dinsprea ea spre noi, doar cat sa-l poata vedea pe tati al ei cat ii duce dorul, cu cata gingasie stie sa poarte in brate fetite ca ea, cu cat drag le da in leagan si cum ii licaresc ochii.
Draga mea, cand tati se asaza langa salcamul de la mormantul tau, eu stiu ce gandeste...c-ar vrea sa alerge dupa tine in parc, ca te-ar prinde si te-ar invarti ca pe printesele din filme, c-ar vrea sa te adoarma povestindu-ti, ca te-ar trezi mangaindu-te pe par si c-ar renunta la orice pentru tine, ca te-ar fi iubit oricum, nespus, cum doar el stie.
Atata timp cat inima lui va bate, eu stiu sigur ca nu va inceta nicio secunda sa te iubeasca si sa-ti duca dorul.
Inca ma rog ca de la Dumnezeu sa-i vina ajutorul pentru fiecare pas cel mai are de facut fara tine!
Asa cum spunem amandoi mereu: uneori traim doar pentru ca mai vrea Dumnezeu sa traim, dar noua ne e dor de Cer!
miercuri, 11 septembrie 2019
1 AN IN CER
"Iubito, iarta-ma. Pentru tot ce n-am putut sa-ti fiu si pentru tot ce ti-am fost gresit. Iarta-ma."
Ultimele cuvinte pe care i le-am soptit la ureche.
Am stat mult in ultima seara. N-am lasat-o deloc din brate. Am fost doar noi doua. Am plimbat-o intre patutul ei si cel al lui Ionut si i-am plans aproape toata durerea din inima mea. I-am fixat capusorul pe umarul meu si am lasat-o sa se imprime cu toata greutatea, cu tot mirosul, cu forma ei ciudata si cu toata oboseala pe pielea mea, in inima mea. N-as putea sa spun cat din ea mai era acolo. Simteam pentru prima data ca-i tin doar trupul in brate. Era asa de usoara...
N-am avut curajul sa-i cant, nici sa-i spun vreo poveste despre cer. Nu i-am mai amintit de stele, nici de luna, nici de Isus care iubeste copiii. Nu am putut sa-i mai promit ca vine dimineata inapoi si ca vom fi din nou impreuna, iar cand a sosit momentul sa plec, am stiut amandoua ca e ultima data pe acest pamant.
Am plecat pentru prima data in 5 luni, rugandu-ma pentru mine. Nu stiam cum voi reusi sa pasesc prin ceea ce-mi statea inainte.
In seara aceea i-am spus lui Adi ca Amalia nu va mai rezista. N-am dormit. Cand telefonul a sunat de dimineata, am raspuns plangand deja.
Oamenii se duc, la asta m-am gandit prima data, oamenii se duc oricum candva, ferice de ea ca a plecat mai repede.
Cand m-am simtit in stare sa ma ridic pe picioare, am simtit si puterea ce-mi fusese data ca sa-mi duc durerea cu mine pentru tot restul vietii. De atunci o port in suflet si-n privire si nu mi-e grea. O port cu drag pentru ca zilnic, lacrimile de dor, imi amintesc de forma dragostei pe care mi-a lasat-o ea, de credinciosia cu care m-a surprins Dumnezeu si mai ales de bataia vantului in care stau.... eu, fir de iarba.
In seara in care mi-am amintit de toate astea, am privit stelele cu Adi si amandoi ne-am intrebat oare pe care ai asezat-o tu, iubita noastra?! Stiu ca esti bine, stiu ca nimic nu se compara cu bratele Creatorului, cu povestile Lui sau cu vestitele cantecele ale corului de ingeri, dar vreau sa stii ca ne lipsesti aici, ca ti-au ramas rochitele nepurtate si ursuletii nemangaiati. Vreau sa stii ca ne-au ramas bratele goale, ca inimile ni-s putin sparte. Vreau sa stii ca te vedem deseori in fetitele din jur, in zambetele lor, in gangureala lor, in joaca lor. Vreau sa stii ca nimic si nimeni nu-ti va putea lua locul niciodata! Ne este dor de tine, fetita noastra draga!
Tata, te rog sa-i dai parul la o parte si s-o saruti pe frunte, sa-i spui in soapta, la ureche, "noapte buna " si sa o mangai pe manuta, asa-i placea s-adoarma. Multumesc.
miercuri, 14 august 2019
DE IERI SI DE AZI
Ce faceam acum un an?
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...
marți, 13 august 2019
CE POT FACE OAMENII
Fiecare zi din sarcina mi-a incercat credinta. Stiind ca se poate opri din evolutie oricand, traiam in permanenta sub frica, dar in acelas timp condusa de un curaj dumnezeiesc. Uneori ma intindeam pe pat, cu tamplele bubuindu-mi de emotie, asteptand acea fluturare din burta mea, semnul ca inca traia; ea, cea mai valabila motivatie . Se misca mult, cu miscari complexe si in unele pozitii chiar dureroase, dar existau si perioade lungi de timp cand nu o simteam. Intr-un astfel de episod, mi s-a declansat un atac de panica ce a tinut o noapte intreaga. Bataile inimii mele o luasera razna, iar insuficienta respiratorie imi amortea corpul lasandu-l fara vlaga. Am sunat doctorul si am mers in spital. Amalia traia, desi nu se miscase ore in sir. Ecograful insa ne descoperise o noua problema: stomacul ei devenise extraordinar de mic, semn ca ceva o impiedica sa inghita lichidul amniotic, iar eu urma sa-l acumulez in exces. Acest lucru ducea spre ruperea membranelor si declansarea nasterii premature, in cel mai bun caz. A fost pentru prima oara cand medicul nostru mi-a spus clar ca n-are sens sa ma mai chinui, ca ar trebui sa o scoatem pentru a nu risca eu nimic. M-am ridicat de pe pat, mi-am luat lucrurile si am plecat acasa. Douazeci si opt de saptamani de durere, cu fel si fel de stari, cu lupte, cu victorii, cu bucuriile miscarilor ei deosebite sub mana lui tati, sub obrazul lui Aaron, nu se puteau incheia asa. O nastere prematura i-ar fi luat din si asa putinele sanse de supravietuire. Asa ca am hotarat atunci sa indur, sa merg la ecograf doar o data pe luna, sa stau in pat cat mai mult si sa fac tot ce depinde de mine ca nasterea sa ajunga cat mai aproape de termen. Am hotarat sa ma las convinsa si sa cred ca vom apuca sa o tinem in brate si sa ne bucuram de ea. Am hotarat sa aleg viata din nou.
Multi nu inteleg asta caci ne-am lovit de prea multe prejudecati de genul: daca va trai va fi chinuita--si ea si voi, mai bine moare acum.Uneori ne lasam afectati. Uneori ne simteam ciudatii pamantului. Alteori, satui,ne inchideam urechile si inimile si ne baricadam in noi. Insa astazi vreau sa mi-i aduc aminte doar pe cei care si-au insotit vorbele incurajatoare de fapte marunte, fapte care au revenit in mintile noastre de multe ori cand ne pierea elanul.
Chiar in ziua de dupa ecograful acela, un apel de mama incercata, imi aducea speranta prin povestea fetitei ei , iar faptul ca imi pregatea lista cu medicii ce au colaborat in cazul lor,m-a facut sa ma simt in largul meu. In sfarsit cineva intelegea. In sfarsit cineva nu punea mainile in san si nu stramba din nas la planuri despre dupa. Tin minte ca m-am sprijinit de un congelator cu alimente inghetate din supermarket si ascultam cu nesat toata procedura interventiei avute si ma vedeam trecand prin toate la fel de biruitoare.
Intr-o alta zi, aflandu-ne la cumparaturi,Adi s-a oprit in dreptul raionului de bebelusi spunandu-mi ca vrea sa-i cumpere hainute roz. Initial i-am zambit descurajator, dar l-am lasat sa aleaga cateva modele dupa care am pus in cos. S-a uitat la marimi si mi-a spus hotarat ca el nu va cumpara hainute de prematuri, pentru ca Amalia se va naste la termen. Asa ca am luat marimi normale de nou nascuti. Desi infranta de tristetea dezamagirii probabile, m-am lasat incalzita de vorbele lui si de credinta lui.
Dumnezeu ne trimitea oameni speciali, chiar cand nici noi nu mai credeam cu toate puterile, asa ca la sfarsitul lunii martie, un grup de fete ma astepta cu incaperea ornata in roz, cu bunatati si cadouri pentru Amalia. Erau atat de convingatoare si inspirau atata siguranta, incat a fost unul din cele mai usoare momente de trait din acea perioada. A fost asa frumos sa ma aflu pentru putina vreme, doar intre oameni care credeau in viata, care sperau, care o vedeau folosind colierul acela de alaptare daruit.
Fiecare zi ne aducea un motiv pentru a accepta din nou ceea ce ni se intampla si pentru a lupta.
Descopeream mereu si mereu noi masuri de har si de putere. Fiindca-L cautam pe Dumnezeu, reuseam sa vedem si sa intelegem toate astea. N-au fost acestia toti cei care ne-au sprijinit si poate ca nu par mare lucru, insa pentru noi intamplarile acestea au insemnat o directie clara in rascruce. Mana lui Dumnezeu ne strangea cu mai multa putere langa inima lu prin toate astea si simteam ca doreste sa ne arate purtarea Sa de grija.
Nu-i usor sa traiesti contra valului. Presiunile celor din jur pot afecta atat de mult convingerile noastre. Doar Dumnezeu, promisiunile Lui si oamenii pe care ii trimite El la momentul potrivit sunt armele cu care putem contracara.
Am fost o persoana ce toata viata a cautat singuratatea, insa Dumnezeu a adus in preajma mea oameni ca sa invat sa accept ajutor, sa invat sa accept mangaiere si mai ales sa invat sa accept ca-mi faceau bine. Dumnezeu a adus oameni in preajma mea tocmai pentru a vedea cat poate sa faca El prin fiecare in parte. Dumnezeu ma pregatea sa fiu omul cu mangaierea, cu putine vorbe, cu inima mai multa si mai calda, cu brate mai deschise si cu lacrimi pentru toti. Si m-am lasat invatata.
Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume vazand durerea, in stanga, in dreapta. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume purtand-o, pe a unuia, pe a altuia. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti strange bucatele de inimi sparte si sa le poti pune in maini sigure, in maini ce au putut tine o cruce grea de toata suferinta lumii, in maini care pot crea din farame noi sperante!
Dumnezeu ne-a transformat acum intr-un loc plin de izvoare si dorim sa ne tot revarsam!
Daca ai parte de incercare, de durere, de suferinta, cauta in toti cei pe care ti-i trimite Domnul o parte din rezolvare, o parte din vindecare, o masura de mangaiere si accepta-i. Iar apoi nu uita sa fii trimisul Lui pentru altii!
Multi nu inteleg asta caci ne-am lovit de prea multe prejudecati de genul: daca va trai va fi chinuita--si ea si voi, mai bine moare acum.Uneori ne lasam afectati. Uneori ne simteam ciudatii pamantului. Alteori, satui,ne inchideam urechile si inimile si ne baricadam in noi. Insa astazi vreau sa mi-i aduc aminte doar pe cei care si-au insotit vorbele incurajatoare de fapte marunte, fapte care au revenit in mintile noastre de multe ori cand ne pierea elanul.
Chiar in ziua de dupa ecograful acela, un apel de mama incercata, imi aducea speranta prin povestea fetitei ei , iar faptul ca imi pregatea lista cu medicii ce au colaborat in cazul lor,m-a facut sa ma simt in largul meu. In sfarsit cineva intelegea. In sfarsit cineva nu punea mainile in san si nu stramba din nas la planuri despre dupa. Tin minte ca m-am sprijinit de un congelator cu alimente inghetate din supermarket si ascultam cu nesat toata procedura interventiei avute si ma vedeam trecand prin toate la fel de biruitoare.
Intr-o alta zi, aflandu-ne la cumparaturi,Adi s-a oprit in dreptul raionului de bebelusi spunandu-mi ca vrea sa-i cumpere hainute roz. Initial i-am zambit descurajator, dar l-am lasat sa aleaga cateva modele dupa care am pus in cos. S-a uitat la marimi si mi-a spus hotarat ca el nu va cumpara hainute de prematuri, pentru ca Amalia se va naste la termen. Asa ca am luat marimi normale de nou nascuti. Desi infranta de tristetea dezamagirii probabile, m-am lasat incalzita de vorbele lui si de credinta lui.
Dumnezeu ne trimitea oameni speciali, chiar cand nici noi nu mai credeam cu toate puterile, asa ca la sfarsitul lunii martie, un grup de fete ma astepta cu incaperea ornata in roz, cu bunatati si cadouri pentru Amalia. Erau atat de convingatoare si inspirau atata siguranta, incat a fost unul din cele mai usoare momente de trait din acea perioada. A fost asa frumos sa ma aflu pentru putina vreme, doar intre oameni care credeau in viata, care sperau, care o vedeau folosind colierul acela de alaptare daruit.
Fiecare zi ne aducea un motiv pentru a accepta din nou ceea ce ni se intampla si pentru a lupta.
Descopeream mereu si mereu noi masuri de har si de putere. Fiindca-L cautam pe Dumnezeu, reuseam sa vedem si sa intelegem toate astea. N-au fost acestia toti cei care ne-au sprijinit si poate ca nu par mare lucru, insa pentru noi intamplarile acestea au insemnat o directie clara in rascruce. Mana lui Dumnezeu ne strangea cu mai multa putere langa inima lu prin toate astea si simteam ca doreste sa ne arate purtarea Sa de grija.
Nu-i usor sa traiesti contra valului. Presiunile celor din jur pot afecta atat de mult convingerile noastre. Doar Dumnezeu, promisiunile Lui si oamenii pe care ii trimite El la momentul potrivit sunt armele cu care putem contracara.
Am fost o persoana ce toata viata a cautat singuratatea, insa Dumnezeu a adus in preajma mea oameni ca sa invat sa accept ajutor, sa invat sa accept mangaiere si mai ales sa invat sa accept ca-mi faceau bine. Dumnezeu a adus oameni in preajma mea tocmai pentru a vedea cat poate sa faca El prin fiecare in parte. Dumnezeu ma pregatea sa fiu omul cu mangaierea, cu putine vorbe, cu inima mai multa si mai calda, cu brate mai deschise si cu lacrimi pentru toti. Si m-am lasat invatata.
Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume vazand durerea, in stanga, in dreapta. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume purtand-o, pe a unuia, pe a altuia. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti strange bucatele de inimi sparte si sa le poti pune in maini sigure, in maini ce au putut tine o cruce grea de toata suferinta lumii, in maini care pot crea din farame noi sperante!
Dumnezeu ne-a transformat acum intr-un loc plin de izvoare si dorim sa ne tot revarsam!
Daca ai parte de incercare, de durere, de suferinta, cauta in toti cei pe care ti-i trimite Domnul o parte din rezolvare, o parte din vindecare, o masura de mangaiere si accepta-i. Iar apoi nu uita sa fii trimisul Lui pentru altii!
joi, 25 iulie 2019
"AM INTREBAT 100 DE ROMANI..."
Bine, n-am intrebat nici macar unul, insa s-au trezit raspunzand multi prea multi!
E o regula general valabila in poporul nostru: ca suntem buni la toate, ca le stim pe toate. Am realizat asta mai mult la cateva ore dupa morfologia din 9 ianuarie. Cu verdictul medicului si cu hartiile ecografului in mana, nimeni parca nu ne credea. Ni se garantau fel si fel de rezolvari miraculoase si ni se insiruiau fel si fel de alte exemple despre minuni auzite. Variantele erau :" nu credeti pana nu o aveti in brate", "poate n-a vazut doctorul bine", "ecograful mai si greseste uneori" si preferatul meu:" va fi bine".
La vremea aceea mi-am simtit inima ca un disc de frisby aruncat din mana in mana cu fiecare replica de felul acesta. Ma trezeam agatandu-ma de aceste false iluzii si asteptari omenesti. Cu fiecare ecograf facut lucrurile se complicau, asa ca a trebuit sa ma scutur de tot si de toti ca sa pot ramane cu Dumnezeu si cu voia Lui. A trebuit sa ma ancorez in promisiunile Lui pentru cei ce trec prin vale si sa o iau la pas cu El. Am continuat sa cred ca doar El poate sa intoarca situatia la 180 de grade, dar n-am mai crezut ca aceasta poate fi singura varianta.
Stiu ca ceea ce scriu acum va starni in multi revolta. Stiu ca sunt multi care nu-L lasa pe Dumnezeu sa aiba ultimul cuvant si poruncesc incoace si incolo. Stiu pe unii care ne-au spus ca Dumnezeul pe care-l cunosc ei n-ar ingadui niciodata asa ceva. Doar atat vreau sa stiti cu totii, indiferent de motivul pentru care nu sunteti deacord cu mine:eu il iubesc si-L voi iubi pe Dumnezeu chiar daca nu mi-a implinit dorintele si nu-mi voi permite sa conditionez asta de nimic.
M-am tot intrebat de ce nu vrem suferinta in vietile noastre? Si mereu am avut raspunsuri pertinente: poate pentru ca ne-am vedea puterile slabite,poate pentru ca linistea si caldura culcusurilor noastre ar disparea, poate pentru ca orgoliul din noi ar putea fi daramat, poate pentru ca toate faptele cu care ne-am cladit sfintenia s-ar prabusi in incercarea de a gasi motivul suferintei. Un lucru e clar, nu exista nicio varianta frumoasa a suferintei, nicio varianta care sa nu implice zdrobirea, iar asta inseamna perioade de durere, de agonie, de convalescenta si cine-si doreste asa ceva? De multe ori m-am trezit gandindu-ma la ce poate iesi bun din suferinta si ma intrebam de ce se complica Dumnezeu cu asemenea chestii? Acum stiu de ce, dar gasesc raspunsurile chiar in timp ce sufar.
Ne place sa intoarcem priviri, ne place sa starnim valuri de uimire, vrem sa avem parte doar de lucruri spectaculoase dar n-avem curajul sa incercam biruinta prin indrazneala de a infrunta necazurile.
Oare unde avem nevoie de mai multa credinta, cand cerem minuni sau cand "va fi bine" nu e bine deloc? Oare in care din cele doua situatii poate lucra Dumnezeu mai mult in noi?
Daca Dumnezeu ne-ar fi daruit o altfel de Amalia, una sanatoasa, probabil ca n-am fi ajuns niciodata sa-L simtim atat de cald, atat de aproape.
Daca ne-am fi rugat doar pentru un miracol, n-am fi ajuns niciodata sa invatam despre increderea in Dumnezeu.
Daca n-am fi acceptat decat varianta noastra, n-am fi cunoscut niciodata planul Lui.
Daca n-am fi primit suferinta, n-am fi primit nici puterea Lui.
Daca n-am fi primit zdrobirea, n-am fi avut parte niciodata de atat Har!
Daca ne vom lasa sculptati de suferinta, vom ajunge intr-o zi asemenea Lui!
Multumesc pentru suferint!
E o regula general valabila in poporul nostru: ca suntem buni la toate, ca le stim pe toate. Am realizat asta mai mult la cateva ore dupa morfologia din 9 ianuarie. Cu verdictul medicului si cu hartiile ecografului in mana, nimeni parca nu ne credea. Ni se garantau fel si fel de rezolvari miraculoase si ni se insiruiau fel si fel de alte exemple despre minuni auzite. Variantele erau :" nu credeti pana nu o aveti in brate", "poate n-a vazut doctorul bine", "ecograful mai si greseste uneori" si preferatul meu:" va fi bine".
La vremea aceea mi-am simtit inima ca un disc de frisby aruncat din mana in mana cu fiecare replica de felul acesta. Ma trezeam agatandu-ma de aceste false iluzii si asteptari omenesti. Cu fiecare ecograf facut lucrurile se complicau, asa ca a trebuit sa ma scutur de tot si de toti ca sa pot ramane cu Dumnezeu si cu voia Lui. A trebuit sa ma ancorez in promisiunile Lui pentru cei ce trec prin vale si sa o iau la pas cu El. Am continuat sa cred ca doar El poate sa intoarca situatia la 180 de grade, dar n-am mai crezut ca aceasta poate fi singura varianta.
Stiu ca ceea ce scriu acum va starni in multi revolta. Stiu ca sunt multi care nu-L lasa pe Dumnezeu sa aiba ultimul cuvant si poruncesc incoace si incolo. Stiu pe unii care ne-au spus ca Dumnezeul pe care-l cunosc ei n-ar ingadui niciodata asa ceva. Doar atat vreau sa stiti cu totii, indiferent de motivul pentru care nu sunteti deacord cu mine:eu il iubesc si-L voi iubi pe Dumnezeu chiar daca nu mi-a implinit dorintele si nu-mi voi permite sa conditionez asta de nimic.
M-am tot intrebat de ce nu vrem suferinta in vietile noastre? Si mereu am avut raspunsuri pertinente: poate pentru ca ne-am vedea puterile slabite,poate pentru ca linistea si caldura culcusurilor noastre ar disparea, poate pentru ca orgoliul din noi ar putea fi daramat, poate pentru ca toate faptele cu care ne-am cladit sfintenia s-ar prabusi in incercarea de a gasi motivul suferintei. Un lucru e clar, nu exista nicio varianta frumoasa a suferintei, nicio varianta care sa nu implice zdrobirea, iar asta inseamna perioade de durere, de agonie, de convalescenta si cine-si doreste asa ceva? De multe ori m-am trezit gandindu-ma la ce poate iesi bun din suferinta si ma intrebam de ce se complica Dumnezeu cu asemenea chestii? Acum stiu de ce, dar gasesc raspunsurile chiar in timp ce sufar.
Ne place sa intoarcem priviri, ne place sa starnim valuri de uimire, vrem sa avem parte doar de lucruri spectaculoase dar n-avem curajul sa incercam biruinta prin indrazneala de a infrunta necazurile.
Oare unde avem nevoie de mai multa credinta, cand cerem minuni sau cand "va fi bine" nu e bine deloc? Oare in care din cele doua situatii poate lucra Dumnezeu mai mult in noi?
Daca Dumnezeu ne-ar fi daruit o altfel de Amalia, una sanatoasa, probabil ca n-am fi ajuns niciodata sa-L simtim atat de cald, atat de aproape.
Daca ne-am fi rugat doar pentru un miracol, n-am fi ajuns niciodata sa invatam despre increderea in Dumnezeu.
Daca n-am fi acceptat decat varianta noastra, n-am fi cunoscut niciodata planul Lui.
Daca n-am fi primit suferinta, n-am fi primit nici puterea Lui.
Daca n-am fi primit zdrobirea, n-am fi avut parte niciodata de atat Har!
Daca ne vom lasa sculptati de suferinta, vom ajunge intr-o zi asemenea Lui!
Multumesc pentru suferint!
luni, 22 iulie 2019
DESPRE RABDARE
Cand stii ca-i prea mult? Cand poti sa nu mai poti?
Cand esti om. Si esti in majoritatea timpului, nu-i asa?
Dar unde duce indarjirea de a face? Va spun eu, la epuizare.
Incepi cu o resuscitare, continui cu doua episoade de stop-cardio-respirator, umpli spatiul dintre ele cu pneumonii, otite, febra continua de tip central, crize epileptice, doctori in genetica, doctori in ortopedie, doctori in neurologie, doctori in cardiologie, ce dau din umeri si iti iau ultimele sperante omenesti, una cate una. Si obosesti.
La o luna si o saptamana, sefa de pe sectia de terapie intensiva a maternitatii, imi punea mainile pe umeri spunandu-mi ca i-a parut bine sa ma cunoasca si ca are un singur cuvant pentru mine:RABDARE. In dupa amiaza aceea suntem transferati pe sectia de ingrijiri paliative, iar asistentul ce ne insoteste se desparte de noi cu acelas cuvant:RABDARE. Ce insemna asta?
Cu cat realizam mai mult ca trupul ei incepe sa se topeasca in bratele mele cu atat rabdarea mea de mama infranta ajungea la disperare. Cu cat realiza mai mult ca nimic din tot ce-i promiteau minunile nu aveau sa se intample cu ea, cu atat rabdarea lui de tata neputincios ajungea la disperare. Imi amintesc toate datile cand ne tranteam in scaunele masinii si cand reuseam sa oftam din tot adancul nostru. Imi amintesc de cate ori am izbucnit in plans si de cate ori Adi a lovit volanul cu putere spunandu-i printre dinti Domnului ca nu e gata sa o lase.
Asa obosesti sa suferi, luptand ca un nauc cu pumnii in vant! Si cand ajungi aici ai doua variante:fie renunti la tot, fie iti amintesti de doua brate sigure si calde de unde ai plecat de buna voie, cu fiecare incercare de a reusi singur.Pentru ca nu mai ai RABDARE.
Cand stii ca-i prea mult? Cand esti om. Cand ai limite. Cand credinta in Dumnezeu se bate cap in cap cu zbaterile tale.
Cand poti sa nu mai poti? Cand esti gata sa accepti ajutor. Si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Stiu ca e greu sa lasi lucrurile sa-ti scape din maini. Stiu ca ceea ce crezi ca poti face tu e greu de combatut cu ceea ce nu stii cand sau daca va face Dumnezeu.
Fa o incercare, opreste-te, odihneste-te si lasa-L pe Dumnezeu.
Cand am facut lucrul acesta, ne-am putut bucura cu adevarat de pace, de pacea aceea care chiar intrece orice pricepere.
N-as mai vrea sa mai uitam vreodata ca planul lui Dumnezeu are nevoie de rabdare .
Sa nu mai uitam niciodata ca rabdarea e credinta uneori.
`
Cand esti om. Si esti in majoritatea timpului, nu-i asa?
Dar unde duce indarjirea de a face? Va spun eu, la epuizare.
Incepi cu o resuscitare, continui cu doua episoade de stop-cardio-respirator, umpli spatiul dintre ele cu pneumonii, otite, febra continua de tip central, crize epileptice, doctori in genetica, doctori in ortopedie, doctori in neurologie, doctori in cardiologie, ce dau din umeri si iti iau ultimele sperante omenesti, una cate una. Si obosesti.
La o luna si o saptamana, sefa de pe sectia de terapie intensiva a maternitatii, imi punea mainile pe umeri spunandu-mi ca i-a parut bine sa ma cunoasca si ca are un singur cuvant pentru mine:RABDARE. In dupa amiaza aceea suntem transferati pe sectia de ingrijiri paliative, iar asistentul ce ne insoteste se desparte de noi cu acelas cuvant:RABDARE. Ce insemna asta?
Cu cat realizam mai mult ca trupul ei incepe sa se topeasca in bratele mele cu atat rabdarea mea de mama infranta ajungea la disperare. Cu cat realiza mai mult ca nimic din tot ce-i promiteau minunile nu aveau sa se intample cu ea, cu atat rabdarea lui de tata neputincios ajungea la disperare. Imi amintesc toate datile cand ne tranteam in scaunele masinii si cand reuseam sa oftam din tot adancul nostru. Imi amintesc de cate ori am izbucnit in plans si de cate ori Adi a lovit volanul cu putere spunandu-i printre dinti Domnului ca nu e gata sa o lase.
Asa obosesti sa suferi, luptand ca un nauc cu pumnii in vant! Si cand ajungi aici ai doua variante:fie renunti la tot, fie iti amintesti de doua brate sigure si calde de unde ai plecat de buna voie, cu fiecare incercare de a reusi singur.Pentru ca nu mai ai RABDARE.
Cand stii ca-i prea mult? Cand esti om. Cand ai limite. Cand credinta in Dumnezeu se bate cap in cap cu zbaterile tale.
Cand poti sa nu mai poti? Cand esti gata sa accepti ajutor. Si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Stiu ca e greu sa lasi lucrurile sa-ti scape din maini. Stiu ca ceea ce crezi ca poti face tu e greu de combatut cu ceea ce nu stii cand sau daca va face Dumnezeu.
Fa o incercare, opreste-te, odihneste-te si lasa-L pe Dumnezeu.
Cand am facut lucrul acesta, ne-am putut bucura cu adevarat de pace, de pacea aceea care chiar intrece orice pricepere.
N-as mai vrea sa mai uitam vreodata ca planul lui Dumnezeu are nevoie de rabdare .
Sa nu mai uitam niciodata ca rabdarea e credinta uneori.
`
sâmbătă, 20 iulie 2019
EXTRACTIE DIN JURNAL:VIZITA.
Toata fobia mea de spitale, de doctori, de mirosul acela cu amestec de medicamente, solutii si frica omeneasca, toata oroarea de a ma afla intr-un salon cu paturi de fier, ruginite si pline, mi se topesc intr-o secunda atunci cand usa se inchide in spatele meu . Primul lucru pe care il fac de fiecare data, este sa ma apropii de ea si sa ma linistesc vazand-o ca inca trage cu nesat aer prin canula de oxigen comandata pe internet. Apoi imi prind parul, mereu cu o bucata din cordonul capotului steril cumparat de la farmacie, ma spal pe maini, cu sapunul adus de acasa, ma tamponez, cu prosopul adus de acasa, ma dezinfectez, cu gelul cumparat din Crrefour si o ridic in brate.
Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!
Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!
marți, 16 iulie 2019
ACCEPTARE
Ma aflu in imediata apropiere a aflarii diagnosticului bebelusului din burta mea! Ma aflu la scurt timp dupa ce am avut curajul sa insir hartiile pe pat, sa le descifrez si sa caut fiecare termen pe internet. Ma aflu in perioada de constientizare si de infruntare a adevarului. O frica profunda imi invada tot corpul de fiecare data cand imi indreptam gandurile spre viitor. O teama profunda nu ma lasa sa dorm, imi paraliza intreg corpul si ma tinea captiva in ganduri ciudate. Ma simteam ca atarnata de un fir, intr-un hau adanc, deasupra unui intuneric dens ce-mi cuprindea tapile cu umezeala lui infricosatoare.
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!
duminică, 14 iulie 2019
INTREBARILE SUFERINTEI
Inchid ochii.Ii deschid si-i inchid la loc. Incerc sa scap de valtoarea sentimentelor de atunci. Abia intorsi din vacanta de iarna, bine dispusi, cu planuri pentru anul in care intrasem, paseam toti 3 cu exagerata bucurie in cabinetul doctorului, asteptand entuziasmati examinarea aceea morfologica.
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri.
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea.
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus!
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri.
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea.
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus!
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
EXTRACTIE DIN JURNAL, 15 MAI 2018
Un diagnostic atat de stufos, care cuprinde probleme neorologice si malformatii osoase pus pe cel mai mare motiv de mandrie al unui parinte: propriul copil...cum suna? Ce mult de zdrobit!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!
sâmbătă, 13 iulie 2019
EXTRACTIE DIN JURNAL, 19 IUNIE 2018
Dupa 2 luni de Amalia,19 iunie 2018; doua luni in care aproape zilnic, cineva a dorit sa stie de ce n-am avortat aceasta fetita!
N-am "dat-o afara"- expresie populara care-mi confirma cat suntem de reci ca natie- imi confirma ca pisicile, cainii, berzele si vrabiutele cazute din cuib ne misca mai mult sentimentele, ca saracia cu care iubim ne lasa surzi, orbi, incremeniti, tocmai in fata lucrurilor cu adevarat importante. Deci, n-am dat-o afara tocmai pentru ca nu mi-a fost frica sa invat iubirea daruindu-ma unei alte iubiri dependente de a mea!
N-am avortat acest copil pentru ca n-as fi putut trai mai departe intrebandu-ma cum ar fi fost.
Am pastrat o sarcina cu risc pentru mine si un final incert pentru ca am avut incredere intr-un Dumnezeu Viu, intr-un Dumnezeu care a tesut-o inca din prima zi! Am avut incredere ca mana Lui n-a tremurat la un moment dat, ca a modelat-o exact asa cum a dorit-o, pe deplin constient, pe deplin condus de o dragoste nemarginita fata de ea si fata de noi!
De la 23 de saptamani am stiut, de atunci am acceptat, de atunci invatam, de atunci alegem in fiecare zi sa ne incredintam f-rica, mandria si gandurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate sa ni le rastigneasca acolo!
Am ales cu inimile; de data aceasta nu ne-am dat voie sa gandim prea mult( din perspectiva unora,deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am facut-o cu mana noastra, cum s-ar zice, dar am stiut de partea cui suntem si pe cine avem alaturi! Am stiut ca dupa nori, mereu, dar mereu, va fi un soare stralucitor, cu mult mai stralucitor decat il poate percepe lumea care ne tot intreaba!
Stiu exact cat din mine ar vrea sa urle ca s-a saturat de atata presiune, de aceeasi intrebare, de priviri miloase,de altele acuzatoare- tot!
In acelas timp stiu cum este sa te lasi iubita de un pui de om intr-un fel pe care nu multi il inteleg. In acelas timp invat sa pretuiesc viata si nu lucrurile, sa ma bucur de secunde, sa ma infior la fiecare convulsive, sa ma rog cu ardoare si sa primesc minuni! Si n-as schimba nimic din ce ni se intampla. Ne- am trezit ca intr-o moara, invartiti, zdrobiti, risipiti, dar prelucrati in ceva frumos si folositor! N-as schimba- o pe ea cu nicio alta fetita perfecta din lume! Stiu ca nu poti pricepe, de aceea, te rog, cu urmatoarea mama fii mai bland. Urmatorii parinti pe care-i vei intalni cu fruntea plecata, opreste-i, invata de la ei sa calci peste orgoliu uitand de baremele perfecte in care trebuie incadrati oamenii!
Nu faptul ca ochii ei se dau peste cap ma doare, ci faptul ca nu pot lua destula ardoare din ei ! Nu faptul ca tremura in crize epileptice ma infioara, ci faptul ca nu pot sa asimilez pe cat as vrea din dragostea cu care infrunta viata ptr noi! Nu corpusorul ei asimetric imi displace, ci faptul ca mai am multe sa-i povestesc si sa-i cant, dar s-ar putea sa nu mai am destul timp!
Nu scriu pentru ca n-am avut curaj sa va raspund in fata, ci scriu ca sa ramana pentru noi si pentru toti cei care cred ca au de ales!
Alungati orice gand care incearca sa va convinga de drepturile pe care le aveti, caci n-avem niciunul asupra vietii!!
Avem insa puterea de a alege sa ne lasam purtati pe mainile ce au in palme semnul ca suntem intelesi in suferinta noastra, ca suntem acceptati cu toata frangerea inimii noastre, ca suntem pretuiti!
N-am avortat aceasta minune de copil pentru ca am vrut sa invat a iubi imperfectiunea, pentru ca Dumnezeu mi-a aratat un fel de dragoste speciala, tocmai pentru ca aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie sa inteleg dragostea Lui fata de mine!!
N-am "dat-o afara"- expresie populara care-mi confirma cat suntem de reci ca natie- imi confirma ca pisicile, cainii, berzele si vrabiutele cazute din cuib ne misca mai mult sentimentele, ca saracia cu care iubim ne lasa surzi, orbi, incremeniti, tocmai in fata lucrurilor cu adevarat importante. Deci, n-am dat-o afara tocmai pentru ca nu mi-a fost frica sa invat iubirea daruindu-ma unei alte iubiri dependente de a mea!
N-am avortat acest copil pentru ca n-as fi putut trai mai departe intrebandu-ma cum ar fi fost.
Am pastrat o sarcina cu risc pentru mine si un final incert pentru ca am avut incredere intr-un Dumnezeu Viu, intr-un Dumnezeu care a tesut-o inca din prima zi! Am avut incredere ca mana Lui n-a tremurat la un moment dat, ca a modelat-o exact asa cum a dorit-o, pe deplin constient, pe deplin condus de o dragoste nemarginita fata de ea si fata de noi!
De la 23 de saptamani am stiut, de atunci am acceptat, de atunci invatam, de atunci alegem in fiecare zi sa ne incredintam f-rica, mandria si gandurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate sa ni le rastigneasca acolo!
Am ales cu inimile; de data aceasta nu ne-am dat voie sa gandim prea mult( din perspectiva unora,deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am facut-o cu mana noastra, cum s-ar zice, dar am stiut de partea cui suntem si pe cine avem alaturi! Am stiut ca dupa nori, mereu, dar mereu, va fi un soare stralucitor, cu mult mai stralucitor decat il poate percepe lumea care ne tot intreaba!
Stiu exact cat din mine ar vrea sa urle ca s-a saturat de atata presiune, de aceeasi intrebare, de priviri miloase,de altele acuzatoare- tot!
In acelas timp stiu cum este sa te lasi iubita de un pui de om intr-un fel pe care nu multi il inteleg. In acelas timp invat sa pretuiesc viata si nu lucrurile, sa ma bucur de secunde, sa ma infior la fiecare convulsive, sa ma rog cu ardoare si sa primesc minuni! Si n-as schimba nimic din ce ni se intampla. Ne- am trezit ca intr-o moara, invartiti, zdrobiti, risipiti, dar prelucrati in ceva frumos si folositor! N-as schimba- o pe ea cu nicio alta fetita perfecta din lume! Stiu ca nu poti pricepe, de aceea, te rog, cu urmatoarea mama fii mai bland. Urmatorii parinti pe care-i vei intalni cu fruntea plecata, opreste-i, invata de la ei sa calci peste orgoliu uitand de baremele perfecte in care trebuie incadrati oamenii!
Nu faptul ca ochii ei se dau peste cap ma doare, ci faptul ca nu pot lua destula ardoare din ei ! Nu faptul ca tremura in crize epileptice ma infioara, ci faptul ca nu pot sa asimilez pe cat as vrea din dragostea cu care infrunta viata ptr noi! Nu corpusorul ei asimetric imi displace, ci faptul ca mai am multe sa-i povestesc si sa-i cant, dar s-ar putea sa nu mai am destul timp!
Nu scriu pentru ca n-am avut curaj sa va raspund in fata, ci scriu ca sa ramana pentru noi si pentru toti cei care cred ca au de ales!
Alungati orice gand care incearca sa va convinga de drepturile pe care le aveti, caci n-avem niciunul asupra vietii!!
Avem insa puterea de a alege sa ne lasam purtati pe mainile ce au in palme semnul ca suntem intelesi in suferinta noastra, ca suntem acceptati cu toata frangerea inimii noastre, ca suntem pretuiti!
N-am avortat aceasta minune de copil pentru ca am vrut sa invat a iubi imperfectiunea, pentru ca Dumnezeu mi-a aratat un fel de dragoste speciala, tocmai pentru ca aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie sa inteleg dragostea Lui fata de mine!!
DE CE FLORI DE APRIL?
De ce Flori de april?
Si pentru ca sunt nascuta in luna asta frumoasa. Si pentru ca imi place renasterea naturii. Dar mai ales pentru ca mai tot ce voi scrie aici sunt trairi, ganduri, sentimente si invataturi primite odata cu fiica noastra, nascuta si ea in aceasta luna. O fetita pe care am avut-o putin, dar prin care Domnul ne-a imbogatit cat pentru o vesnicie.
Amalia noastra draga a venit pe lume in anul 2018.A venit in ciuda amenintarilor cu diagnostice care nu-i dadeau nicio sansa pentru nici macar o zi de viata. Dumnezeu a tesut copila aceasta intr-un mod chiar ca ciudat, cu o agenezie de corp calos, cu o ventriculomegalie bilaterala,cu maini micute, cu picioare intoarse de la genunchi si frumoasa cum nu va puteti inchipui.
Sarcina urmata de multe probleme era programata de medici sa se opreasca din evolutie sau sa nu ajunga la termen.
Nasterea prin cezariana a avut loc la 39 de saptamani si 3 zile, cu o brigada de medici si asistenti in jurul meu, toti pregatiti pentru ce e mai rau. Si rau a fost. Timp de 10 minune n-am auzit niciun scancet. Resuscitarea a fost grea, si chiar cand doctorita imi spunea ca "nu vrea neam", Dumnezeu a suflat din nou viata peste micuta noastra.
Nimic n-am mai trait asa greu precum au fost clipele acelea de asteptare. Dar nimic n-a mai contat cand mi-au adus-o sa o pot vedea. Era vanata, respira cu un foarte mare efort, iar pozitia picioarelor ei m-a socat. Tot ce stiu este ca mi-am sapat-o in memorie si ca am inceput sa o iubesc chiar din clipa aceea. Cu toata teama, cu toata neputinta, cu tot orgoliul meu, dar si cu toata puterea!
Imi amintesc si acum cum ii spuneam Domnului ca s-ar putea sa aiba nevoie de rabdare cu sentimentele mele imprastiate, dar ca vreau sa o accept gandindu-ma la imperfectiunea proprie in fata Lui.
Oricat as scrie despre Amalia simt ca tot n-as putea epuiza tot ce ne-a oferit ea in 4 luni, 2 saptamani si 4 zile. Sa spui despre un copil ca e o minune nu reprezinta nu stiu ce lucru iesit din comun, toti spun asta. Dar de multe ori m-am intrebat in ce conditii o facem? De cele mai multe ori, atunci cand le vedem prima oara zambetul, sau cand incep sa ne strige "mama" si "tata", ori cand fac primii pasi, cand ne recita alfabetul, ori ne spun prima gluma. Minuni mai sunt atunci cand, desi ecograful ii depisteaza cu diferite boli, ei se nasc perfect sanatosi.
Amalia n-a fost nici una din toate astea.Amalia a fost o minune care a facut o minune cu noi.
In fiecare zi petrecuta cu ea simteam cum menirea ei are legatura cu noi. Simteam ca nu ne apartine, simteam ca fiecare suflare a ei are un scop si ne grabeam sa-l intelegem.
Da, fiecare amintire cu ea este ca o floare de april, curata, proaspata, si aducatoare de speranta!Am fost binecuvantati sa le putem culege, de aceea am ales sa le pastram, impartasindu-le cu voi!
De asta "Flori de april".
Si pentru ca sunt nascuta in luna asta frumoasa. Si pentru ca imi place renasterea naturii. Dar mai ales pentru ca mai tot ce voi scrie aici sunt trairi, ganduri, sentimente si invataturi primite odata cu fiica noastra, nascuta si ea in aceasta luna. O fetita pe care am avut-o putin, dar prin care Domnul ne-a imbogatit cat pentru o vesnicie.
Amalia noastra draga a venit pe lume in anul 2018.A venit in ciuda amenintarilor cu diagnostice care nu-i dadeau nicio sansa pentru nici macar o zi de viata. Dumnezeu a tesut copila aceasta intr-un mod chiar ca ciudat, cu o agenezie de corp calos, cu o ventriculomegalie bilaterala,cu maini micute, cu picioare intoarse de la genunchi si frumoasa cum nu va puteti inchipui.
Sarcina urmata de multe probleme era programata de medici sa se opreasca din evolutie sau sa nu ajunga la termen.
Nasterea prin cezariana a avut loc la 39 de saptamani si 3 zile, cu o brigada de medici si asistenti in jurul meu, toti pregatiti pentru ce e mai rau. Si rau a fost. Timp de 10 minune n-am auzit niciun scancet. Resuscitarea a fost grea, si chiar cand doctorita imi spunea ca "nu vrea neam", Dumnezeu a suflat din nou viata peste micuta noastra.
Nimic n-am mai trait asa greu precum au fost clipele acelea de asteptare. Dar nimic n-a mai contat cand mi-au adus-o sa o pot vedea. Era vanata, respira cu un foarte mare efort, iar pozitia picioarelor ei m-a socat. Tot ce stiu este ca mi-am sapat-o in memorie si ca am inceput sa o iubesc chiar din clipa aceea. Cu toata teama, cu toata neputinta, cu tot orgoliul meu, dar si cu toata puterea!
Imi amintesc si acum cum ii spuneam Domnului ca s-ar putea sa aiba nevoie de rabdare cu sentimentele mele imprastiate, dar ca vreau sa o accept gandindu-ma la imperfectiunea proprie in fata Lui.
Oricat as scrie despre Amalia simt ca tot n-as putea epuiza tot ce ne-a oferit ea in 4 luni, 2 saptamani si 4 zile. Sa spui despre un copil ca e o minune nu reprezinta nu stiu ce lucru iesit din comun, toti spun asta. Dar de multe ori m-am intrebat in ce conditii o facem? De cele mai multe ori, atunci cand le vedem prima oara zambetul, sau cand incep sa ne strige "mama" si "tata", ori cand fac primii pasi, cand ne recita alfabetul, ori ne spun prima gluma. Minuni mai sunt atunci cand, desi ecograful ii depisteaza cu diferite boli, ei se nasc perfect sanatosi.
Amalia n-a fost nici una din toate astea.Amalia a fost o minune care a facut o minune cu noi.
In fiecare zi petrecuta cu ea simteam cum menirea ei are legatura cu noi. Simteam ca nu ne apartine, simteam ca fiecare suflare a ei are un scop si ne grabeam sa-l intelegem.
Da, fiecare amintire cu ea este ca o floare de april, curata, proaspata, si aducatoare de speranta!Am fost binecuvantati sa le putem culege, de aceea am ales sa le pastram, impartasindu-le cu voi!
De asta "Flori de april".
vineri, 12 iulie 2019
INTR-O RELATIE
In toamna anului 2009, un grup de tineri total necunoscuti au facut o vizita bisericii noastre.
In cea mai neagra perioada a mea, in pragul unei depresii, fara prieteni, cu o groaza de complexe si frustrari adunate in urma adolescentei, l-am intalnit pe Adi. Doua luni mai tarziu, mi- a scris intr-un mesaj ca relatiile de distractie nu sunt pentru el. M-a intrebat daca stiu de jocul Mario, daca stiu ca la sfarsit ajungi sa castigi o Regina si mi-a mai spus ca nicicand n-ar incepe jocul daca ar sti ca nu ajunge sa o aiba. In trei ani de relatie la distanta, cu o vizita de 6 ore pe luna si miliarde de ore la telefon a constat jocul nostru. A ajuns sa ma castige. Si fara nicio parola, fara niciun cod sau truc, doar cu sinceritatea sentimentelor lui.
Ne-am casatorit tineri, prea tineri daca-i intrebi pe unii. Ne-am casatorit la timpul perfect, daca ne intrebati pe noi. Ne-am casatorit cat inca nu ne construiseram prejudecati. Cat inca nu ne irosiseram rabdarea, cat inca nu ne plictisise viata, cat inca mai aveam destula curiozitate, cat inca nu obosiseram de nimic. Ne-am casatorit ca sa avem puteri duble pentru a nu face toate astea niciodata.
In anii ce au urmat am avut o singura rugaciune:Doamne, vrem mai mult!
Cel mai bun mod de a avea cat mai mult din Dumnezeu ni s-a parut a fi implicarea. Am cautat prietenii cu familii de la care sa avem ce invata, am cautat sa fim activi si n-am dat inapoi de la nicio lucrare ce ni se oferea in biserica. Totusi, mereu ajungeam sa ne intrebam ce vrea cu adevarat Dumnezeu de la vietile noastre?!
Cu un baietel pe drum, am crezut ca ne apropiem de menirea data. Aaron era o provocare. Citiseram tot ce se poate, invataseram ca pentru cel mai greu examen, ne propuseseram sa fim cei mai buni parinti. Ne-am straduit. Cine ne-a cunoscut in vremea aceea poate sa spuna ca nasterea a venit la pachet cu lipsa unei doage pentru noi. Am exagerat.Am si obosit.Am luat-o de la capat.
Insa Dumnezeu nu ne voia parinti perfecti, nici crestini epuizati.Dar perioada aceea a avut un rol, iar rugaciunea noastra un raspuns.
Nu demult, intr-o seara, Adi imi spunea ca are nevoie de mine, ca lipita in spatele lui ar trebui sa-i fie de ajuns incat sa nu cada. I-am spus ca si eu tot pe spate cad si ne-am imbratisat, caci era varianta cea mai sigura; si ne-am lasat asa, imbratisati in bratele Dumnezeului pe care l-am cautat cu atata ardoare si care s-a lasat descoperit in toata splendoarea Lui, chiar daca nu in vremurile noastre bune, dar la timpul Lui, care-i cel mai potrivit!
Dragostea a ajuns sa insemne pentru noi felul in care ne reamintim unul altuia de dragostea lui Dumnezeu! Caci din frumusetea dragostei lui Dumnezeu se nasc cele mai pretioase povesti de iubire intre oameni. Doar privindu-ne unul pe altul prin ochii Lui, vom realiza ceea ce suntem cu adevarat:niste rascumparati, iar numele acesta ne va aminti mereu ca numai jertfa de la Golgota ne-a putut aduce acest statut, prin suferinta, prin daruire, prin sacrificiu, prin bunatate, mila si mai ales prin har. Toate acestea tin casnicia. Sa nu crezi altceva!
In cea mai neagra perioada a mea, in pragul unei depresii, fara prieteni, cu o groaza de complexe si frustrari adunate in urma adolescentei, l-am intalnit pe Adi. Doua luni mai tarziu, mi- a scris intr-un mesaj ca relatiile de distractie nu sunt pentru el. M-a intrebat daca stiu de jocul Mario, daca stiu ca la sfarsit ajungi sa castigi o Regina si mi-a mai spus ca nicicand n-ar incepe jocul daca ar sti ca nu ajunge sa o aiba. In trei ani de relatie la distanta, cu o vizita de 6 ore pe luna si miliarde de ore la telefon a constat jocul nostru. A ajuns sa ma castige. Si fara nicio parola, fara niciun cod sau truc, doar cu sinceritatea sentimentelor lui.
Ne-am casatorit tineri, prea tineri daca-i intrebi pe unii. Ne-am casatorit la timpul perfect, daca ne intrebati pe noi. Ne-am casatorit cat inca nu ne construiseram prejudecati. Cat inca nu ne irosiseram rabdarea, cat inca nu ne plictisise viata, cat inca mai aveam destula curiozitate, cat inca nu obosiseram de nimic. Ne-am casatorit ca sa avem puteri duble pentru a nu face toate astea niciodata.
In anii ce au urmat am avut o singura rugaciune:Doamne, vrem mai mult!
Cel mai bun mod de a avea cat mai mult din Dumnezeu ni s-a parut a fi implicarea. Am cautat prietenii cu familii de la care sa avem ce invata, am cautat sa fim activi si n-am dat inapoi de la nicio lucrare ce ni se oferea in biserica. Totusi, mereu ajungeam sa ne intrebam ce vrea cu adevarat Dumnezeu de la vietile noastre?!
Cu un baietel pe drum, am crezut ca ne apropiem de menirea data. Aaron era o provocare. Citiseram tot ce se poate, invataseram ca pentru cel mai greu examen, ne propuseseram sa fim cei mai buni parinti. Ne-am straduit. Cine ne-a cunoscut in vremea aceea poate sa spuna ca nasterea a venit la pachet cu lipsa unei doage pentru noi. Am exagerat.Am si obosit.Am luat-o de la capat.
Insa Dumnezeu nu ne voia parinti perfecti, nici crestini epuizati.Dar perioada aceea a avut un rol, iar rugaciunea noastra un raspuns.
Nu demult, intr-o seara, Adi imi spunea ca are nevoie de mine, ca lipita in spatele lui ar trebui sa-i fie de ajuns incat sa nu cada. I-am spus ca si eu tot pe spate cad si ne-am imbratisat, caci era varianta cea mai sigura; si ne-am lasat asa, imbratisati in bratele Dumnezeului pe care l-am cautat cu atata ardoare si care s-a lasat descoperit in toata splendoarea Lui, chiar daca nu in vremurile noastre bune, dar la timpul Lui, care-i cel mai potrivit!
Dragostea a ajuns sa insemne pentru noi felul in care ne reamintim unul altuia de dragostea lui Dumnezeu! Caci din frumusetea dragostei lui Dumnezeu se nasc cele mai pretioase povesti de iubire intre oameni. Doar privindu-ne unul pe altul prin ochii Lui, vom realiza ceea ce suntem cu adevarat:niste rascumparati, iar numele acesta ne va aminti mereu ca numai jertfa de la Golgota ne-a putut aduce acest statut, prin suferinta, prin daruire, prin sacrificiu, prin bunatate, mila si mai ales prin har. Toate acestea tin casnicia. Sa nu crezi altceva!
PORTRET
Cativa prieteni asteapta o carte. Eu nu ma simt in stare sa o iau de la capat, nu ma simt in stare sa-mi las mintea in trecut ca sa astern cronologic toata harmalaia mea de trairi din ultimii 2 ani. Poate n-ar fi rau, uneori ma gandesc sa fac asta in speranta ca ma poate ajuta acest proces. Totusi, am tastatura asta in brate acum, cateva jurnale incepute, destule foi albe ramase si destule creioane ascutite, clape pe pianul meu vechi si un glas ruginit in lacrimi. Pentru moment, ajunge!
Aici veti incepe sa ma cunoasteti, cate putin de azi, cate putin de ieri si mai nimic despre viitor.
Va fi cel putin interesant!
Astazi incerc sa va creez un portret din cuvinte.
Sunt copila. Cea mai frumoasa forma de nebunie.
Sunt sotie. Cel mai bun atribut.
Sunt mama. Cea mai reala fericire.
Sunt mama de inger. Cea mai reala durere.
Sunt fiica singurului Dumnezeu. Si tot ce mai sunt, sunt prin El.
Ma incanta plimbarile in liniste. Ma dezleaga muzica. Ma linistesc cinele elegante.Imi starnesc imaginatia cartile. Ma energizeaza jocurile cu Aaron. Ma conving discutiile nocturne cu Adi.
De cand ma stiu sunt persoana singuratica. De cand ma stiu nu pot sau nu stiu sa lucrez in echipa. Tot de cand ma stiu, mi-e teama de intuneric, de persoane bete, de spatii mici si de inmormantari. Nu-mi plac prea multi oameni, dar ma atrag povestile necunoscutilor.
De cele mai multe ori nu termin lucrurile incepute.
De cele mai multe ori ma supara fleacurile.
De cele mai multe ori iert inainte sa mi se ceara iertare.
Uit.
Am idei geniale, aproape niciodata forta sa le pun in aplicare. Sunt fricoasa. Nu, nu mi-e frica de ce mi s-ar putea intampla, mi-e frica de esec.
Sunt mandra. Un pacat. Si aceasta e lupta vietii mele, lupta care ma face cel mai des sa implor Harul lui Dumnezeu.
Pana nu demult viata mea isi urma cursul normal. Totul mergea asa cum planificasem. Imi placea sa cred ca asa va fi mereu. Eram tanara, eram tineri, si credeam ca problemele sunt undeva departe. Poate, cu putin noroc, nici nu s-ar fi gasit vreuna pentru noi.
Aveam asteptari nerealiste si desarte.
Anul 2018 ne-a luat pe sus. Ne-a invartit, ne-a frant si ne-a prelucrat ca bobul in moara. N-a fost placut, insa am avut destula curiozitate ca sa ramanem intre pietre. Daca prea multe nu stiam despre durere, stiam insa ca iese paine buna din faina. Si mai stiam ceva, macar din auzite: ca Morarul nostru era cel mai priceput.
Poate ca pana aici v-ati facut deja o idee despre cine sunt. Poate ca va incant, sau din contra.
Ramaneti dintr-un singur motiv: nu voi scrie niciodata din simpla placere ci, mereu si din nevoie. Iar lucrul asta va face postarile mele sincere si cel mai probabil utile.
Lectura placuta!
Ma incanta plimbarile in liniste. Ma dezleaga muzica. Ma linistesc cinele elegante.Imi starnesc imaginatia cartile. Ma energizeaza jocurile cu Aaron. Ma conving discutiile nocturne cu Adi.
De cand ma stiu sunt persoana singuratica. De cand ma stiu nu pot sau nu stiu sa lucrez in echipa. Tot de cand ma stiu, mi-e teama de intuneric, de persoane bete, de spatii mici si de inmormantari. Nu-mi plac prea multi oameni, dar ma atrag povestile necunoscutilor.
De cele mai multe ori nu termin lucrurile incepute.
De cele mai multe ori ma supara fleacurile.
De cele mai multe ori iert inainte sa mi se ceara iertare.
Uit.
Am idei geniale, aproape niciodata forta sa le pun in aplicare. Sunt fricoasa. Nu, nu mi-e frica de ce mi s-ar putea intampla, mi-e frica de esec.
Sunt mandra. Un pacat. Si aceasta e lupta vietii mele, lupta care ma face cel mai des sa implor Harul lui Dumnezeu.
Pana nu demult viata mea isi urma cursul normal. Totul mergea asa cum planificasem. Imi placea sa cred ca asa va fi mereu. Eram tanara, eram tineri, si credeam ca problemele sunt undeva departe. Poate, cu putin noroc, nici nu s-ar fi gasit vreuna pentru noi.
Aveam asteptari nerealiste si desarte.
Anul 2018 ne-a luat pe sus. Ne-a invartit, ne-a frant si ne-a prelucrat ca bobul in moara. N-a fost placut, insa am avut destula curiozitate ca sa ramanem intre pietre. Daca prea multe nu stiam despre durere, stiam insa ca iese paine buna din faina. Si mai stiam ceva, macar din auzite: ca Morarul nostru era cel mai priceput.
Poate ca pana aici v-ati facut deja o idee despre cine sunt. Poate ca va incant, sau din contra.
Ramaneti dintr-un singur motiv: nu voi scrie niciodata din simpla placere ci, mereu si din nevoie. Iar lucrul asta va face postarile mele sincere si cel mai probabil utile.
Lectura placuta!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)