Un diagnostic atat de stufos, care cuprinde probleme neorologice si malformatii osoase pus pe cel mai mare motiv de mandrie al unui parinte: propriul copil...cum suna? Ce mult de zdrobit!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu