"AM INTREBAT 100 DE ROMANI..."

Bine, n-am intrebat nici macar unul, insa s-au trezit raspunzand multi prea multi!
E o regula general valabila in poporul nostru: ca suntem buni la toate, ca le stim pe toate. Am realizat asta mai mult la cateva ore dupa morfologia din 9 ianuarie. Cu verdictul medicului si cu hartiile ecografului in mana, nimeni parca nu ne credea. Ni se garantau fel si fel de rezolvari miraculoase si ni se insiruiau fel si fel de alte exemple despre minuni auzite. Variantele erau :" nu credeti pana nu o aveti in brate", "poate n-a vazut doctorul bine", "ecograful mai si greseste uneori" si preferatul meu:" va fi bine".
La vremea aceea mi-am  simtit inima ca un disc de frisby aruncat din mana in mana cu fiecare replica de felul acesta. Ma trezeam agatandu-ma de aceste false iluzii si asteptari omenesti. Cu fiecare ecograf facut lucrurile se complicau, asa ca a trebuit sa ma scutur de tot si de toti ca sa pot ramane cu Dumnezeu si cu voia Lui. A trebuit sa ma ancorez in promisiunile Lui pentru cei ce trec prin vale si sa o iau la pas cu El. Am continuat sa cred ca doar El poate sa intoarca situatia la 180 de grade, dar n-am mai crezut ca aceasta poate fi singura varianta.
Stiu ca ceea ce scriu acum va starni in multi revolta. Stiu ca sunt multi care nu-L lasa pe Dumnezeu sa aiba ultimul cuvant si poruncesc incoace si incolo. Stiu pe unii care ne-au spus ca Dumnezeul pe care-l cunosc ei n-ar ingadui niciodata asa ceva. Doar atat vreau sa stiti cu totii, indiferent de motivul pentru care nu sunteti deacord cu mine:eu il iubesc si-L voi iubi pe Dumnezeu chiar daca nu mi-a implinit dorintele si nu-mi voi permite sa conditionez asta de nimic.
M-am tot intrebat de ce nu vrem suferinta in vietile noastre? Si mereu am avut raspunsuri pertinente: poate pentru ca ne-am vedea puterile slabite,poate  pentru ca linistea si caldura culcusurilor noastre ar disparea, poate pentru ca orgoliul din noi ar putea fi daramat, poate pentru ca toate faptele cu care ne-am cladit sfintenia s-ar prabusi in incercarea de a gasi motivul suferintei. Un lucru e clar, nu exista nicio varianta frumoasa a suferintei, nicio varianta care sa nu implice zdrobirea, iar asta inseamna perioade de durere, de agonie, de convalescenta si cine-si doreste asa ceva? De multe ori m-am trezit gandindu-ma la ce poate iesi bun din suferinta si ma intrebam de ce se complica Dumnezeu cu asemenea chestii? Acum stiu de ce, dar  gasesc raspunsurile chiar in timp ce sufar.
Ne place sa intoarcem priviri, ne place sa starnim valuri de uimire, vrem sa avem parte doar de lucruri spectaculoase dar n-avem curajul sa incercam biruinta prin indrazneala de a infrunta necazurile.
Oare unde avem nevoie de mai multa credinta, cand cerem minuni sau cand "va fi bine" nu e bine deloc? Oare in care din cele doua situatii  poate lucra Dumnezeu mai mult in noi?
Daca Dumnezeu ne-ar fi daruit o altfel de Amalia, una sanatoasa, probabil ca n-am fi ajuns niciodata sa-L simtim atat de cald, atat de aproape.

Daca ne-am fi rugat doar pentru un miracol, n-am fi ajuns niciodata sa invatam despre increderea in Dumnezeu.

Daca n-am fi acceptat decat varianta noastra, n-am fi cunoscut niciodata planul Lui.

Daca n-am fi primit suferinta, n-am fi primit nici puterea Lui.

Daca n-am fi primit zdrobirea, n-am fi avut parte niciodata de atat Har!


Daca  ne vom lasa sculptati de suferinta, vom ajunge intr-o zi asemenea Lui!

Multumesc pentru suferint!

DESPRE RABDARE

Cand stii ca-i prea mult? Cand poti sa nu mai poti?
Cand esti om. Si esti in majoritatea timpului, nu-i asa?
Dar unde duce indarjirea de a face? Va spun eu, la epuizare.
Incepi cu o resuscitare, continui cu doua episoade de stop-cardio-respirator, umpli spatiul dintre ele cu pneumonii, otite, febra continua de tip central, crize epileptice, doctori in genetica, doctori in ortopedie, doctori in neurologie, doctori in cardiologie, ce dau din umeri si iti iau ultimele sperante omenesti, una cate una. Si obosesti.
La o luna si o saptamana, sefa de pe sectia de terapie intensiva a maternitatii, imi punea mainile pe umeri  spunandu-mi ca i-a parut bine sa ma cunoasca si ca are un singur cuvant pentru mine:RABDARE. In dupa amiaza aceea suntem transferati pe sectia de ingrijiri paliative, iar asistentul ce ne insoteste se desparte de noi cu acelas cuvant:RABDARE. Ce insemna asta?
Cu cat realizam mai mult ca trupul ei incepe sa se topeasca in bratele mele cu atat rabdarea mea de mama infranta ajungea la disperare. Cu cat realiza mai mult ca nimic din tot ce-i promiteau minunile nu aveau sa se intample cu ea, cu atat rabdarea lui de tata neputincios ajungea la disperare. Imi amintesc toate datile cand ne tranteam in scaunele  masinii si cand reuseam sa oftam din tot adancul nostru. Imi amintesc de cate ori am izbucnit in plans si de cate ori Adi a lovit volanul cu putere spunandu-i printre dinti  Domnului ca nu e gata sa o lase.
Asa obosesti sa suferi, luptand ca un nauc cu pumnii in vant! Si cand ajungi aici ai doua variante:fie renunti la tot, fie iti amintesti de doua brate sigure si calde de unde ai plecat de buna voie, cu fiecare incercare de a reusi singur.Pentru ca nu mai ai RABDARE.
Cand stii ca-i prea mult? Cand esti om. Cand ai limite. Cand credinta in Dumnezeu se bate cap in cap cu zbaterile tale.
Cand poti sa nu mai poti? Cand esti gata sa accepti ajutor. Si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Stiu ca e greu sa lasi lucrurile sa-ti scape din maini. Stiu ca ceea ce crezi ca poti face tu e greu de combatut cu ceea ce nu stii cand sau daca va face Dumnezeu.
Fa o incercare, opreste-te, odihneste-te si lasa-L pe Dumnezeu.
Cand am facut lucrul acesta, ne-am putut bucura cu adevarat de pace, de pacea aceea care chiar intrece orice pricepere.
N-as  mai vrea sa mai uitam vreodata ca planul lui Dumnezeu are nevoie de rabdare .
Sa nu mai uitam niciodata ca rabdarea e credinta uneori.




`

EXTRACTIE DIN JURNAL:VIZITA.

Toata fobia mea de spitale, de doctori, de mirosul acela cu amestec de medicamente, solutii si frica omeneasca, toata oroarea de a ma afla intr-un salon cu paturi de fier, ruginite si pline, mi se topesc intr-o secunda atunci cand usa se inchide in spatele meu . Primul lucru pe care il fac de fiecare data, este sa ma apropii de ea si sa ma linistesc vazand-o ca inca trage cu nesat aer prin canula de oxigen comandata pe internet. Apoi imi prind parul, mereu cu o bucata din cordonul capotului steril cumparat de la farmacie, ma spal pe maini, cu sapunul adus de acasa, ma tamponez, cu prosopul adus de acasa, ma dezinfectez, cu gelul cumparat din Crrefour si o ridic in brate.
 Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
 Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
 Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!

ACCEPTARE

Ma aflu in imediata apropiere a aflarii diagnosticului bebelusului din burta mea! Ma aflu la scurt timp dupa ce am avut curajul sa insir hartiile pe pat, sa le descifrez si sa caut fiecare termen pe internet. Ma aflu in perioada de constientizare si de infruntare a adevarului. O frica profunda imi invada tot corpul de fiecare data cand imi indreptam gandurile spre viitor. O teama profunda nu ma lasa sa dorm, imi paraliza intreg corpul si ma tinea captiva in ganduri ciudate. Ma simteam ca atarnata de un fir, intr-un hau adanc, deasupra unui intuneric dens ce-mi cuprindea tapile cu umezeala lui infricosatoare.
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
 Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut  ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
 Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista  acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!

INTREBARILE SUFERINTEI

Inchid ochii.Ii deschid si-i inchid la loc. Incerc sa scap de valtoarea sentimentelor de atunci. Abia intorsi din vacanta de iarna, bine dispusi, cu planuri pentru anul in care intrasem, paseam toti 3 cu exagerata bucurie in cabinetul doctorului, asteptand entuziasmati examinarea aceea morfologica.
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea  cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri. 
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea. 
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus! 
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? 

EXTRACTIE DIN JURNAL, 15 MAI 2018

Un diagnostic atat de stufos, care cuprinde probleme neorologice si malformatii osoase pus pe cel mai mare motiv de mandrie al unui parinte: propriul copil...cum suna? Ce mult de zdrobit!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!

EXTRACTIE DIN JURNAL, 19 IUNIE 2018

Dupa 2 luni de Amalia,19 iunie 2018; doua luni in care aproape zilnic, cineva a dorit sa stie de ce n-am avortat aceasta fetita!
N-am "dat-o afara"- expresie populara care-mi confirma cat suntem de reci ca natie- imi confirma ca pisicile, cainii, berzele si vrabiutele cazute din cuib ne misca mai mult sentimentele, ca saracia cu care iubim ne lasa surzi, orbi, incremeniti, tocmai in fata lucrurilor cu adevarat importante. Deci, n-am dat-o afara tocmai pentru ca nu mi-a fost frica sa invat iubirea daruindu-ma unei alte iubiri dependente de a mea! 
N-am avortat acest copil pentru ca n-as fi putut trai mai departe intrebandu-ma cum ar fi fost.
Am pastrat o sarcina cu risc pentru mine si un final incert pentru ca am avut incredere intr-un Dumnezeu Viu, intr-un Dumnezeu care a tesut-o inca din prima zi! Am avut incredere ca mana Lui n-a tremurat la un moment dat, ca a modelat-o exact asa cum a dorit-o, pe deplin constient, pe deplin condus de o dragoste nemarginita fata de ea si fata de noi!
De la 23 de saptamani am stiut, de atunci am acceptat, de atunci invatam, de atunci alegem in fiecare zi sa ne incredintam f-rica, mandria si gandurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate sa ni le rastigneasca acolo!
Am ales cu inimile; de data aceasta nu ne-am dat voie sa gandim prea mult( din perspectiva unora,deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am facut-o cu mana noastra, cum s-ar zice, dar am stiut de partea cui suntem si pe cine avem alaturi! Am stiut ca dupa nori, mereu, dar mereu, va fi un soare stralucitor, cu mult mai stralucitor decat il poate percepe lumea care ne tot intreaba!
Stiu exact cat din mine ar vrea sa urle ca s-a saturat de atata presiune, de aceeasi intrebare, de priviri miloase,de altele acuzatoare- tot!
In acelas timp stiu cum este sa te lasi iubita de un pui de om intr-un fel pe care nu multi il inteleg. In acelas timp invat sa pretuiesc viata si nu lucrurile, sa ma bucur de secunde, sa ma infior la fiecare convulsive, sa ma rog cu ardoare si sa primesc minuni! Si n-as schimba nimic din ce ni se intampla. Ne- am trezit ca intr-o moara, invartiti, zdrobiti, risipiti, dar prelucrati in ceva frumos si folositor! N-as schimba- o pe ea cu nicio alta fetita perfecta din lume! Stiu ca nu poti pricepe, de aceea, te rog, cu urmatoarea mama fii mai bland. Urmatorii parinti pe care-i vei intalni cu fruntea plecata, opreste-i, invata de la ei sa calci peste orgoliu uitand de baremele perfecte in care trebuie incadrati oamenii!
Nu faptul ca ochii ei se dau peste cap ma doare, ci faptul ca nu pot lua destula ardoare din ei ! Nu faptul ca tremura in crize epileptice ma infioara, ci faptul ca nu pot sa asimilez pe cat as vrea din dragostea cu care infrunta viata ptr noi! Nu corpusorul ei asimetric imi displace, ci faptul ca mai am multe sa-i povestesc si sa-i cant, dar s-ar putea sa nu mai am destul timp!
Nu scriu pentru ca n-am avut curaj sa va raspund in fata, ci scriu ca sa ramana pentru noi si pentru toti cei care cred ca au de ales! 
Alungati orice gand care incearca sa va convinga de drepturile pe care le aveti, caci n-avem niciunul asupra vietii!!
Avem insa puterea de a alege sa ne lasam purtati pe mainile ce au in palme semnul ca suntem intelesi in suferinta noastra, ca suntem acceptati cu toata frangerea inimii noastre, ca suntem pretuiti!
N-am avortat aceasta minune de copil pentru ca am vrut sa invat a iubi imperfectiunea, pentru ca Dumnezeu mi-a aratat un fel de dragoste speciala, tocmai pentru ca aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie sa inteleg dragostea Lui fata de mine!!

DE CE FLORI DE APRIL?

De ce Flori de april?
Si pentru ca sunt nascuta in luna asta frumoasa. Si pentru ca imi place renasterea naturii. Dar mai ales pentru ca mai tot ce voi scrie aici sunt trairi, ganduri, sentimente si invataturi primite odata cu fiica noastra, nascuta si ea in aceasta luna. O fetita pe care am avut-o putin, dar prin care Domnul ne-a imbogatit cat pentru o vesnicie.
Amalia noastra draga a venit pe lume in anul 2018.A venit in ciuda amenintarilor cu diagnostice care nu-i dadeau nicio sansa pentru nici macar o zi de viata. Dumnezeu a tesut copila aceasta intr-un mod chiar ca ciudat, cu o agenezie de corp calos, cu o ventriculomegalie bilaterala,cu maini micute, cu picioare intoarse de la genunchi si frumoasa cum nu va puteti inchipui.
Sarcina urmata de multe probleme era programata de medici sa se opreasca din evolutie sau sa nu ajunga la termen.
Nasterea prin cezariana a avut loc la 39 de saptamani si 3 zile, cu o brigada de medici si asistenti in jurul meu, toti pregatiti pentru ce e mai rau. Si rau a fost. Timp de 10 minune n-am auzit niciun scancet. Resuscitarea a fost grea, si chiar cand doctorita imi spunea ca "nu vrea neam", Dumnezeu a suflat din nou viata peste micuta noastra.
Nimic n-am mai trait asa greu  precum au fost clipele acelea de asteptare. Dar nimic n-a mai contat cand mi-au adus-o sa o pot vedea. Era vanata, respira cu un foarte mare efort, iar pozitia picioarelor ei m-a socat. Tot ce stiu este ca mi-am sapat-o in memorie si ca am inceput sa o iubesc chiar din clipa aceea. Cu toata teama, cu toata neputinta, cu tot orgoliul meu, dar si cu toata puterea!
Imi amintesc si acum cum ii spuneam Domnului ca s-ar putea sa aiba nevoie de  rabdare cu sentimentele mele imprastiate, dar ca vreau sa o accept gandindu-ma la imperfectiunea proprie in fata Lui.
Oricat as scrie despre Amalia simt ca tot n-as putea epuiza tot ce ne-a oferit ea in 4 luni, 2 saptamani si 4 zile. Sa spui despre un copil ca e o minune nu reprezinta nu stiu ce lucru iesit din comun, toti spun asta. Dar de multe ori m-am intrebat in ce conditii o facem? De cele mai multe ori, atunci cand le vedem prima oara zambetul, sau cand incep sa ne strige "mama" si "tata", ori cand fac primii pasi, cand ne recita alfabetul, ori ne spun prima gluma. Minuni mai sunt atunci cand, desi ecograful ii depisteaza cu diferite boli,  ei se nasc perfect sanatosi.
Amalia n-a fost nici una din toate astea.Amalia a fost o minune care a facut o minune cu noi.
In fiecare zi petrecuta cu ea  simteam cum menirea  ei are legatura cu noi. Simteam ca nu ne apartine, simteam ca fiecare suflare a ei are un scop si ne grabeam sa-l intelegem.
Da, fiecare amintire cu ea este ca o floare de april, curata, proaspata, si aducatoare de speranta!Am fost binecuvantati sa le putem culege, de aceea am ales sa le pastram, impartasindu-le cu voi!
De asta "Flori de april".

INTR-O RELATIE

In toamna anului 2009, un grup de tineri total necunoscuti au facut o vizita bisericii noastre.
In cea mai neagra perioada a mea, in pragul unei depresii, fara prieteni, cu o groaza de complexe si frustrari adunate in urma adolescentei, l-am intalnit pe Adi. Doua luni mai tarziu, mi- a scris intr-un mesaj ca relatiile de distractie nu sunt pentru el. M-a intrebat daca stiu de  jocul Mario, daca stiu ca la sfarsit ajungi sa castigi o Regina si mi-a mai spus ca nicicand n-ar incepe jocul daca ar sti ca nu ajunge sa o aiba.  In trei ani de relatie la distanta, cu o vizita de 6 ore pe luna si miliarde de ore la telefon a constat jocul nostru. A ajuns sa ma castige. Si fara nicio parola, fara niciun cod sau truc, doar cu sinceritatea sentimentelor lui.
Ne-am casatorit tineri, prea tineri daca-i intrebi pe unii. Ne-am casatorit la timpul perfect, daca ne intrebati pe noi. Ne-am casatorit cat inca nu ne construiseram prejudecati. Cat inca nu ne irosiseram rabdarea, cat inca nu ne plictisise  viata, cat inca mai aveam destula curiozitate, cat inca nu obosiseram de nimic. Ne-am casatorit ca sa avem puteri duble pentru a nu face toate astea niciodata.
In anii ce au urmat am avut o singura rugaciune:Doamne, vrem mai mult!
Cel mai bun mod de a avea cat mai mult din Dumnezeu ni s-a parut a fi  implicarea. Am cautat prietenii cu  familii de la care sa avem ce invata, am cautat sa fim activi si n-am dat inapoi  de la nicio lucrare ce ni se oferea in biserica. Totusi, mereu ajungeam sa ne  intrebam ce vrea cu adevarat Dumnezeu de la vietile noastre?!
Cu un baietel pe drum, am crezut ca ne apropiem de menirea data. Aaron era o provocare. Citiseram tot ce se poate, invataseram ca pentru cel mai greu examen, ne propuseseram sa fim cei mai buni parinti. Ne-am straduit. Cine ne-a cunoscut in vremea aceea poate sa spuna ca nasterea a venit la pachet cu lipsa unei doage pentru noi. Am exagerat.Am si obosit.Am luat-o de la capat.
Insa Dumnezeu nu ne voia parinti perfecti, nici crestini epuizati.Dar perioada aceea a avut un rol, iar rugaciunea noastra un raspuns.
Nu demult, intr-o seara, Adi imi spunea ca are nevoie de mine, ca lipita in spatele lui ar trebui sa-i fie de ajuns incat sa nu cada. I-am spus ca si eu tot pe spate cad si ne-am imbratisat, caci  era varianta cea mai sigura; si ne-am lasat asa, imbratisati in bratele Dumnezeului pe care l-am cautat cu atata ardoare si care s-a lasat descoperit in toata splendoarea Lui, chiar daca nu in vremurile noastre bune, dar la timpul Lui, care-i cel mai potrivit!
Dragostea a ajuns sa insemne pentru noi felul in care ne reamintim unul altuia de dragostea lui Dumnezeu! Caci din frumusetea dragostei lui Dumnezeu se nasc cele mai pretioase povesti de iubire intre oameni. Doar privindu-ne unul pe altul prin ochii Lui, vom realiza ceea ce suntem cu adevarat:niste rascumparati, iar numele acesta ne va aminti mereu ca numai jertfa de la Golgota ne-a putut aduce acest statut, prin suferinta, prin daruire, prin sacrificiu, prin bunatate, mila si mai ales prin har. Toate acestea tin casnicia. Sa nu crezi altceva!

PORTRET

Cativa prieteni asteapta o carte. Eu nu ma simt in stare sa o iau de la capat, nu ma simt in stare sa-mi las mintea in trecut ca sa astern cronologic toata harmalaia mea de trairi din ultimii 2 ani. Poate n-ar fi rau, uneori ma gandesc sa fac asta in speranta ca ma poate ajuta acest proces. Totusi, am tastatura asta in brate acum, cateva jurnale incepute, destule foi albe ramase si destule creioane ascutite, clape pe pianul meu vechi si un glas ruginit in lacrimi. Pentru moment, ajunge!

Aici veti incepe sa ma cunoasteti, cate putin de azi, cate putin de ieri si mai nimic despre viitor.

Va fi cel putin interesant!

Astazi incerc sa va creez un portret din cuvinte.

Sunt copila. Cea mai frumoasa forma de nebunie.

Sunt sotie. Cel mai bun atribut.

Sunt mama. Cea mai reala fericire.

Sunt mama de inger. Cea mai reala durere.

Sunt fiica singurului Dumnezeu. Si tot ce mai sunt, sunt prin El.
Ma incanta plimbarile in liniste. Ma dezleaga muzica. Ma linistesc cinele elegante.Imi starnesc imaginatia cartile. Ma energizeaza jocurile cu Aaron. Ma conving discutiile nocturne cu Adi.
De cand ma stiu sunt persoana singuratica. De cand ma stiu nu pot sau nu stiu sa lucrez in echipa. Tot de cand ma stiu, mi-e teama de intuneric, de persoane bete, de spatii mici si de inmormantari. Nu-mi plac prea multi oameni, dar ma atrag povestile necunoscutilor.
De cele mai multe ori nu termin lucrurile incepute.
De cele mai multe ori ma supara fleacurile.
De cele mai multe ori iert inainte sa mi se ceara iertare.
Uit.
Am idei geniale, aproape niciodata forta sa le pun in aplicare. Sunt fricoasa. Nu, nu mi-e frica de ce mi s-ar putea intampla, mi-e frica de esec.
 Sunt mandra. Un pacat. Si aceasta e lupta vietii mele, lupta care ma face cel mai des sa implor Harul lui Dumnezeu.
Pana nu demult viata mea isi urma cursul  normal. Totul mergea asa cum planificasem. Imi placea sa cred ca asa va fi mereu. Eram tanara, eram tineri, si credeam ca problemele sunt undeva departe. Poate, cu putin noroc, nici nu s-ar fi gasit vreuna pentru noi.
Aveam asteptari nerealiste si desarte.
Anul 2018 ne-a luat pe sus. Ne-a invartit, ne-a frant si ne-a prelucrat ca bobul in moara. N-a fost placut, insa am avut destula curiozitate ca sa ramanem intre pietre. Daca prea multe nu stiam despre durere, stiam insa ca iese paine buna din faina. Si mai stiam ceva, macar din auzite: ca Morarul nostru era cel mai priceput.
Poate ca pana aici v-ati facut deja o idee despre cine sunt. Poate ca va incant, sau din contra.
Ramaneti dintr-un singur motiv: nu voi scrie niciodata din simpla placere ci, mereu si din nevoie. Iar lucrul asta va face postarile mele sincere si cel mai probabil utile.
Lectura placuta!