Toata fobia mea de spitale, de doctori, de mirosul acela cu amestec de medicamente, solutii si frica omeneasca, toata oroarea de a ma afla intr-un salon cu paturi de fier, ruginite si pline, mi se topesc intr-o secunda atunci cand usa se inchide in spatele meu . Primul lucru pe care il fac de fiecare data, este sa ma apropii de ea si sa ma linistesc vazand-o ca inca trage cu nesat aer prin canula de oxigen comandata pe internet. Apoi imi prind parul, mereu cu o bucata din cordonul capotului steril cumparat de la farmacie, ma spal pe maini, cu sapunul adus de acasa, ma tamponez, cu prosopul adus de acasa, ma dezinfectez, cu gelul cumparat din Crrefour si o ridic in brate.
Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu