Ce faceam acum un an?
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu