LA CALD

De cateva zile am un nod in gat. Stiu ca trebuie sa-l plang. Il am de la ultima plimbare in cimitir. Aaron n-a participat la inmormantarea surioarei lui. A fost decizia noastra si ne bucuram ca am procedat asa. N-am vrut sa o perceapa nici ca pe o surioara bolnava, nici ca pe o surioara pe care a pierdut-o. Ne-am dorit sa se bucure de ea cat a trait si sa poata vorbi  senin despre Amalia lui din cer dupa. A inteles din putine cuvinte mai mult si mai frumos decat noi, poate, dovada sunt desele lui dati cand ne spune ca  doreste sa mearga la Domnul Isus ca sa o mai poata vedea putin pe surioara lui.
Pentru ca lucrurile stau asa , Aaron ne insoteste  de fiecare data la plimbare in cimitir si se joaca bucuros pe langa mormant ca in parc. Nu ne mai intreaba de ce mergem, stie ca acolo ne mai varsam dorul. Nu ne mai intreaba de ce smulgem buruienile si de ce plantam floricele, stie ca atat mai putem face si ne ajuta in liniste. Nu ne mai intreaba ce scrie pe crucea alba, acum citeste singur litera cu litera si se aplauda cand termina de descifrat. "Scrie AMALIA CIRES, mami. Ne cheama Cires pe amandoi! Tu esti politistul si eu sunt hotul...tututut...si acum ma prinzi si dai cu o bomba...da eu ma catar..."
De aici nodul.
Si n-am putut sa plang acolo cat trebuie pentru amarul pe care l-am simtit in inima!N-am putut sa sparg cu pumnii nimic de neputinta. N-am putut sa urlu si sa scot toata durerea din mine. Am ramas nemiscata, de frica sa nu le intrerup jocul...
Si de atunci tot caut cotloane pe unde sa m-ascund si sa mai vars o lacrima. Acum cat scriu, mai plang un rest, si maine cand ma uit pe geam cum pleaca la gradinita, inca un rest, si cand ii voi strange jucariile de pe mocheta inca un pic. Si toata viata cand il voi vedea pe el razand, cantand cu tati, jucandu-se, dormind sau facand orice, o voi mai plange inca un pic, c-ar fi fost frumoasa in costum de politista alergandu-l prin casa. S-ar fi amuzat copios la toate glumele lui si stiu sigur ca nimic n-ar fi incantat-o mai mult decat inbratisarile de fratior protector.
Cand nu mai pot de durere scriu fara sa editez prea mult, ca azi, dar scriu putin, ca sa pot plange mult.
Stiti ca si lacrimile astea curata, ajuta?

CE FACI CU DORUL RAMAS?

Numai un Dumnezeu perfect a putut sa ne creeze. Te-ai oprit vreodata sa te gandesti la cat de minunat este alcatuit organismul tau? Te-ai oprit vreodata sa te gandesti cat de minunat este ca poti gandi, sa poti memora informatii, oameni,amintiri sau mai interesant, ca Dumnezeu a pus in noi o capacitate foarte interesanta si anume aceea de a uita? Eu da.
Uitarea este un fenomen natural, normal si mai ales necesar, zic psihologii dupa ce au studiat-o sute de ani. Uitarea, cu exceptia anumitor cazuri, nu este o tulburare a memoriei, ci o conditie a sanatatii si a vietii, tot ei au descoperit si asta. Sa presupunem ca memoria noastra ar fi o cutie si sa presupunem ca punem in ea tot felul de lucruri. Oricat de mare ar fi, intr-o zi, va da pe afara. De aceea, Dumnezeu ne-a inzestrat cu aceasta uitare si a mai facut un lucru genial, ne-a conceput ca sa uitam in principal lucrurile nefolositoare(cele la care nu revenim, cele neexersate) si pe cele negative, care ne afecteaza sanatatea psihologica. Uau! Asa am zis si eu.
Cu cateva luni in urma, mi-am dat seama ca mi-e greu sa-mi amintesc in detaliu unele faze din perioada Amaliei. Initial mi s-a parut ingrozitor. Mi-am luat cateva zile de stat in pat si de rememorare a zilelor cu ea. Intr-o dimineata am realizat ca ceea ce-mi amintesc cel mai bine, sunt atingerile si sunetele. Imi amintesc cum o luam de sub capusor si de cum o asezam pe pieptul meu. Pot sa simt, efectiv asta, atunci cand ma gandesc la ea. Imi mai amintesc bine cum tipa in timpul crizelor epileptice, asa bine de parca as auzi-o in casti. Imi amintesc o gramada de lucruri cu ea dar in special lucrurile frumoase. N-am uitat suferinta,nici durerea, nici neputinta, dar acum au gust dulceag, pentru ca mintea mea le asezoneaza doar cu amintirile frumoase despre ea.
Candva, peste ani buni, probabil ca doar pozele imi vor mai aminti de trasaturile chipului ei si candva, probabil ca tipatul acela al ei se va estompa. Candva voi scotoci in memorie dupa senzatia corpului ei in bratele mele, insa stiu sigur ca un lucru va dainui si-l voi purta cu mine pentru tot restul vietii:dorul .El  e masura dragostei ramase, iar dragostea pentru ea va fi mereu vie in memoria mea prin faptul ca o voi darui altora!
Chiar zilele acestea vorbeam cu niste prietene despre incercarile noastre si le spuneam ca fiecare are o lupta de dus in viata. Ceea ce ma motiveaza pe mine sa nu ma plang si sa nu ma compatimesc este sa privesc in jur. Am observat ca daca fac asta, mereu voi gasi pe cate cineva care are o durere mai mare decat a mea si caruia ii pot fi de folos.
De cele mai multe ori ni se pare ca suntem singurii suferinzi din lume si ni se pare ca nu exista rana mai mare ca a noastra. Asta pana scoatem capul din noroaiele noastre si intrezarim albastrul cerului, asta pana ne uitam in jur si-i vedem pe toti luptandu-se cu lutul imbibat  al propriilor lor dureri. Si incepi sa-i ajuti sa se curete, ca incet sa vezi ca ti-au cazut si tie cateva bucati intarite...de la imbratisari!
Incearca doar!

TATI AL EI

Adi nu a fost niciodata un barbat dur. Adi a crescut inte-o familie in care sentimentele au fost planse, au fost rase si au fost spuse. Adi e mai degraba sensibil. Iar Adi si-a dorit o fetita asa de mult, incat a explodat de bucurie atunci cand ecograful ne confirma asta si a sunat sa dea vestea tuturor!
Adi era cel care ne-o descria in fiecare zi:" o sa fie bruneta si cu ochii negri ca ai lu' mami si-o sa semene tot cu mine!O sa fie cea mai frumoasa si o s-o plimbe tati numai in brate!"
Mereu imi voi aminti cum statea seara cu obrazul lipit de burta mea si-i spunea cat e de frumoasa si cat de mult o asteapta la pieptul lui...
In ziua in care am primit vestea ca nu va fi bine, Adi a ajuns acasa si s-a aruncat in genunchi pe covorul de langa pat. A plans cum niciodata eu n-am mai vazut sa se planga. Si acum cand retraiesc acele momente pot sa simt cum doare efectiv ceva in mine de mila lui. Tot Adi a fost cel care a acceptat-o primul. Tinea sa-mi spuna in fiecare zi ca trebuie sa luptam, ca depinde si de noi si de starea noastra ca ea sa fie mai bine. N-a renuntat nicio secunda. N-a trecut zi fara sa se roage. Mai stiu serile acelea cand el credea ca dorm si cand ii simteam cate o mana pe burta si-l auzeam rugandu-se cu lacrimi. Mai stiu si datile cand ramanea in masina si plangea rugandu-se. Mai stiu si serile cand adormea pe versurile aceleiasi cantari si plangea. Mai stiu si cand ma tragea la pieptul lui si plangea cerandu-i lui Dumnezeu indurare.Mai stiu si cand se ascundea de Aaron dupa peretele din sufragerie si plangea rugandu-se.
Cand ne-am despartit langa sala de nastere, mi-a spus ca orice va fi suntem impreuna si ca vom reusi. Mi-a spus ca orice ar fi, ea va ramane fetita lui.
Prima vizita  a fost atat de coplesitoare. Tremura atat de tare incat a trebuit sa-l ajut cu echipamentul steril. Pe hol m-a tras de mana si m-a intrebat ce trebuie sa faca. I-am spus ca o poate mangaia, dar  nu mai stiu daca a atins-o atunci, insa imi amintesc cum ii urmaream maxilarul incordat ce i se vedea pe sub masca de protectie si vena tamplei pulsand de emotie. Ceea ce cu siguranta-mi amintesc este puterea cu care s-a rugat atunci . Stiu sigur ca au tacut toate asistentele si doctoritele din salon si parca am simtit cum se clatina temeliile cladirii. Din momentul acela niciodata, pe sectia aceea nu m-a mai intrebat nimeni de ce n-am avortat-o! Atunci au inteles ca Amalia era mai mult decat dorita, era iubita de o mama, dar mai ales de un tata!
Adi a mers cu mine in fiecare zi. Ma astepta in parcare si se ruga. Cand ieseam, cobora din masina si venea mereu inaintea mea, nerabdator sa afle ce face fetita lui. Ii duceam mirosul ei cu pumnii stransi si de fiecare data plecam vorbind despre ziua cand o vom lua acasa.
Cand ne-am mutat pe Ingrijiri Paliative, il intrebam zilnic daca vrea sa o tina in brate. Mereu imi spunea ca nu stie cum, iar prima data cand i-am asezat-o pe piept a stat nemiscat minute in sir.
Adi a descoperit ca se gadila in talpa si pe spate, Adi ii desfacea degetelele cu grija si-i sufla in palma cu rani. Adi a descoperit ca-i placea sa adoarma mangaiata, pe frunte, pe manute.
De fiecare data cand vorbeam cu cate un doctor, tinea sa le spuna ca el nu va renunta la ea niciodata si ca daca vom putea face ceva, vom face.Multa vreme el a fost cel care s-a interesat in stanga si in dreapta de medici, a trimis acte si a vorbit cu cine a putut.Mereu el a fost cel care imi spunea in fiecare seara ca  vom reusi cumva.
Cu o saptamana inainte de a muri ea, niste prieteni il intrebau daca e gata sa renunte. Raspunsul lui categoric m-a speriat. Mi-a fost atat de frica de suferinta pe care urma s-o aiba, incat acela a fost momentul cand am inceput sa strig spre Dumnezeu pentru inima lui de tatic. Eram constienta ca eu nu voi putea sa domolesc niciodata durerea ce va ramane in urma ei in inima lui. Eram constienta ca se va topi de dor, eram constienta ca atat cat ii era dragostea de mare atat ii va fi si suferinta si eram constienta ca doar Dumnezeu il va putea sprijini.
Ziua de  cinci septembrie a inceput cu o ploaie marunta, asa ca a venit inapoi in casa si n-a mai putut sa adoarma. Mi-a povestit apoi cum s-a intins pe covorul din sufragerie si cum a simtit o oboseala cum nu mai avusese niciodata. Mi-a povestit cum s-a rugat chiar asa:" Doamne, am obosit. Fa ce vrei." si apoi cum a simtit eliberare. Dumnezeu deja il intarea.
Cand ne-am luat "la revedere" in genunghi, in fata gropii, Adi imi povestea de rugaciunea lui din dimineata anterioara. Imi povestea, apoi imi spunea ca nu vrea s-o lase, apoi din nou imi soptea de pacea simtita atunci si iar il lovea imaginea dinaintea ochilor in piept. Am simtit amandoi ce lupta s-a dat, dar cand ne-am ridicat ii multumeam Domnului pentru cat a fost si cum a fost.
Nu pot sa-mi imagiez un tata mai potrivit pentru Amalia mea. Nu cred ca ar fi putut cineva s-o iubeasca mai bine pe acest pamant decat el. Nu se putea nimeni ruga mai frumos si mai puternic pentru ea,decat Adi!
Nu-mi doresc nimic mai mult acum decat o mica fereastra dinsprea ea spre noi, doar cat sa-l poata vedea pe tati al ei cat ii duce dorul, cu cata gingasie stie sa poarte in brate fetite ca ea, cu cat drag le da in leagan si cum ii licaresc ochii.
Draga mea, cand tati se asaza langa salcamul de la mormantul tau, eu stiu ce gandeste...c-ar vrea sa alerge dupa tine in parc, ca te-ar prinde si te-ar invarti ca pe printesele din filme, c-ar vrea sa te adoarma povestindu-ti, ca te-ar trezi mangaindu-te pe par si c-ar renunta la orice pentru tine, ca te-ar fi iubit oricum, nespus, cum doar el stie.
Atata timp cat inima lui va bate, eu stiu sigur ca nu va inceta nicio secunda sa te iubeasca si sa-ti duca dorul.
Inca ma rog ca de la Dumnezeu sa-i vina ajutorul pentru fiecare pas cel mai are de facut fara tine!
Asa cum spunem amandoi mereu: uneori traim doar pentru ca mai vrea Dumnezeu sa traim, dar noua ne e dor de Cer!

1 AN IN CER

"Iubito, iarta-ma. Pentru tot ce n-am putut sa-ti fiu si pentru tot ce ti-am fost gresit. Iarta-ma."

Ultimele cuvinte pe care i le-am soptit la ureche. 

Am stat mult in ultima seara. N-am lasat-o deloc din brate. Am fost doar noi doua. Am plimbat-o intre patutul ei si cel al lui Ionut si i-am plans aproape toata durerea din inima mea. I-am fixat capusorul pe umarul meu si am lasat-o sa se imprime cu toata greutatea, cu tot mirosul, cu forma ei ciudata si cu toata oboseala pe pielea mea, in inima mea. N-as putea sa spun cat din ea mai era acolo. Simteam pentru prima data ca-i tin doar trupul in brate. Era asa de usoara...

N-am avut curajul sa-i cant, nici sa-i spun vreo poveste despre cer. Nu i-am mai amintit de stele, nici de luna, nici de Isus care iubeste copiii. Nu am putut sa-i mai promit ca vine dimineata inapoi si ca vom fi din nou impreuna, iar cand a sosit momentul sa plec, am stiut amandoua ca e ultima data pe acest pamant.

Am plecat pentru prima data in 5 luni, rugandu-ma pentru mine. Nu stiam cum voi reusi sa pasesc prin ceea ce-mi statea inainte. 

In seara aceea i-am spus lui Adi ca Amalia nu va mai rezista. N-am dormit. Cand telefonul a sunat de dimineata, am raspuns plangand deja. 

Oamenii se duc, la asta m-am gandit prima data, oamenii se duc oricum candva, ferice de ea ca a plecat mai repede. 

Cand m-am simtit in stare sa ma ridic pe picioare, am simtit si puterea ce-mi fusese data ca sa-mi duc  durerea cu mine pentru tot restul vietii. De atunci o port in suflet si-n privire si nu mi-e grea. O port cu drag pentru ca zilnic, lacrimile de dor, imi amintesc de forma dragostei pe care mi-a lasat-o ea, de credinciosia cu care m-a surprins Dumnezeu si mai ales de bataia vantului in care stau.... eu, fir de iarba. 

In seara in care mi-am amintit de toate astea, am privit stelele cu Adi si amandoi ne-am intrebat oare pe care ai asezat-o tu, iubita noastra?! Stiu ca esti bine, stiu ca nimic nu se compara cu bratele Creatorului, cu povestile Lui sau cu vestitele cantecele ale corului de ingeri, dar vreau sa stii ca ne lipsesti aici, ca ti-au ramas rochitele nepurtate si ursuletii nemangaiati. Vreau sa stii ca ne-au ramas bratele goale, ca inimile ni-s putin sparte. Vreau sa stii ca te vedem deseori in fetitele din jur, in zambetele lor, in gangureala lor, in joaca lor. Vreau sa stii ca nimic si nimeni nu-ti va putea lua locul niciodata! Ne este dor de tine, fetita noastra draga!

Tata, te rog sa-i dai parul la o parte si s-o saruti pe frunte, sa-i spui in soapta, la ureche, "noapte buna " si sa o mangai pe manuta, asa-i placea s-adoarma. Multumesc.

DE IERI SI DE AZI

Ce faceam acum un an?
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit  din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
 Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...

CE POT FACE OAMENII

Fiecare zi din sarcina mi-a incercat credinta. Stiind ca se poate opri din evolutie oricand, traiam in permanenta sub frica, dar in acelas timp condusa de un curaj dumnezeiesc. Uneori ma intindeam pe pat, cu tamplele bubuindu-mi de emotie, asteptand acea fluturare din burta mea, semnul ca inca traia; ea, cea mai valabila motivatie . Se misca mult, cu miscari complexe si in unele pozitii chiar dureroase, dar existau si perioade lungi de timp cand nu o simteam. Intr-un astfel de episod, mi s-a declansat un atac de panica ce a tinut o noapte intreaga. Bataile inimii mele o luasera razna, iar insuficienta respiratorie imi amortea corpul lasandu-l fara vlaga. Am sunat doctorul si am mers in spital. Amalia traia, desi nu se miscase ore in sir. Ecograful insa ne descoperise o noua problema: stomacul ei devenise extraordinar de mic, semn ca ceva o impiedica sa inghita lichidul amniotic, iar eu urma sa-l acumulez in exces. Acest lucru ducea spre ruperea membranelor si declansarea nasterii premature, in cel mai bun caz. A fost pentru prima oara cand medicul nostru mi-a spus clar ca n-are sens sa ma mai chinui, ca ar trebui sa o scoatem pentru a nu risca eu nimic. M-am ridicat de pe pat, mi-am luat lucrurile si am plecat  acasa. Douazeci si opt  de saptamani de durere, cu fel si fel de stari, cu lupte, cu victorii, cu bucuriile miscarilor ei deosebite sub mana lui tati, sub obrazul lui Aaron, nu se puteau incheia asa. O nastere prematura i-ar fi luat din si asa putinele sanse de supravietuire. Asa ca am hotarat atunci sa indur, sa merg la ecograf doar o data pe luna, sa stau in pat cat mai mult si sa fac tot ce depinde de mine ca nasterea sa ajunga cat mai aproape de termen. Am hotarat sa ma las convinsa si sa cred ca vom apuca sa o tinem in brate si sa ne bucuram de ea. Am hotarat sa aleg viata din nou.
Multi nu inteleg asta caci ne-am lovit de prea multe prejudecati de genul: daca va trai va fi chinuita--si ea si voi, mai bine moare acum.Uneori ne lasam afectati. Uneori ne simteam ciudatii pamantului. Alteori, satui,ne inchideam urechile si inimile si ne baricadam in noi. Insa astazi vreau sa mi-i aduc aminte doar pe cei care si-au insotit vorbele incurajatoare de fapte marunte, fapte care au revenit in mintile noastre de multe ori cand ne pierea elanul.
Chiar in ziua de dupa ecograful acela, un apel de mama incercata, imi aducea speranta prin povestea fetitei ei , iar faptul ca imi pregatea lista cu medicii ce au colaborat in cazul lor,m-a facut sa ma simt in largul meu. In sfarsit cineva intelegea. In sfarsit cineva nu punea mainile in san si nu stramba din nas la planuri despre  dupa. Tin minte ca m-am sprijinit de un congelator cu alimente inghetate din supermarket si ascultam cu nesat toata procedura interventiei avute si ma vedeam trecand prin toate la fel de biruitoare.
 Intr-o alta zi, aflandu-ne la cumparaturi,Adi s-a oprit in dreptul raionului de bebelusi spunandu-mi ca vrea sa-i cumpere hainute roz. Initial i-am zambit  descurajator, dar l-am lasat sa aleaga cateva modele dupa care am pus in cos. S-a uitat la marimi si mi-a spus hotarat ca el nu va cumpara hainute de prematuri, pentru ca Amalia se va naste la termen. Asa ca am luat marimi normale de nou nascuti. Desi infranta de tristetea dezamagirii probabile, m-am lasat incalzita de vorbele lui si de credinta lui.
Dumnezeu ne trimitea oameni speciali, chiar cand nici noi nu mai credeam cu toate puterile, asa ca la sfarsitul lunii martie, un grup de fete ma astepta cu incaperea ornata in roz, cu bunatati si cadouri pentru Amalia. Erau atat de convingatoare si inspirau atata siguranta, incat a fost unul din cele mai usoare momente de trait din acea perioada. A fost asa frumos sa ma aflu pentru putina vreme, doar intre oameni care credeau in viata, care sperau, care o vedeau folosind colierul acela de alaptare daruit.
Fiecare zi ne aducea un motiv pentru a accepta din nou ceea ce ni se intampla si pentru a lupta.
Descopeream mereu si mereu noi masuri de har si de putere. Fiindca-L cautam pe Dumnezeu, reuseam sa vedem si sa intelegem toate astea. N-au fost acestia toti cei care ne-au sprijinit si poate ca nu par mare lucru, insa pentru noi intamplarile acestea au insemnat o directie clara in  rascruce. Mana lui Dumnezeu ne strangea cu mai multa putere langa inima lu prin toate astea si simteam ca doreste sa ne arate purtarea Sa de grija.
Nu-i usor sa traiesti contra valului. Presiunile celor din jur pot afecta atat de mult convingerile noastre. Doar Dumnezeu, promisiunile Lui si oamenii pe care ii trimite El la momentul potrivit sunt armele cu care putem contracara.
Am fost o persoana ce toata viata a cautat singuratatea, insa Dumnezeu a adus in preajma mea oameni ca sa invat sa accept ajutor, sa invat sa accept mangaiere si mai ales sa invat sa accept ca-mi faceau bine. Dumnezeu a adus oameni in preajma mea tocmai pentru a vedea cat poate sa faca El prin fiecare in parte. Dumnezeu ma pregatea sa fiu omul cu mangaierea, cu putine vorbe, cu inima mai multa si mai calda, cu brate mai deschise si cu lacrimi pentru toti. Si m-am lasat invatata.
Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume vazand durerea, in stanga, in dreapta. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume purtand-o, pe a unuia, pe a altuia. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti strange bucatele de inimi sparte si sa le poti pune in maini sigure, in maini ce au putut tine o cruce grea de toata suferinta lumii, in maini care pot crea din farame noi sperante!
Dumnezeu ne-a transformat acum intr-un loc plin de izvoare si dorim sa ne tot revarsam!
Daca ai parte de incercare, de durere, de suferinta, cauta in toti cei pe care ti-i trimite Domnul o parte din rezolvare, o parte din vindecare, o masura de mangaiere si accepta-i. Iar apoi nu uita sa fii trimisul Lui pentru altii!

"AM INTREBAT 100 DE ROMANI..."

Bine, n-am intrebat nici macar unul, insa s-au trezit raspunzand multi prea multi!
E o regula general valabila in poporul nostru: ca suntem buni la toate, ca le stim pe toate. Am realizat asta mai mult la cateva ore dupa morfologia din 9 ianuarie. Cu verdictul medicului si cu hartiile ecografului in mana, nimeni parca nu ne credea. Ni se garantau fel si fel de rezolvari miraculoase si ni se insiruiau fel si fel de alte exemple despre minuni auzite. Variantele erau :" nu credeti pana nu o aveti in brate", "poate n-a vazut doctorul bine", "ecograful mai si greseste uneori" si preferatul meu:" va fi bine".
La vremea aceea mi-am  simtit inima ca un disc de frisby aruncat din mana in mana cu fiecare replica de felul acesta. Ma trezeam agatandu-ma de aceste false iluzii si asteptari omenesti. Cu fiecare ecograf facut lucrurile se complicau, asa ca a trebuit sa ma scutur de tot si de toti ca sa pot ramane cu Dumnezeu si cu voia Lui. A trebuit sa ma ancorez in promisiunile Lui pentru cei ce trec prin vale si sa o iau la pas cu El. Am continuat sa cred ca doar El poate sa intoarca situatia la 180 de grade, dar n-am mai crezut ca aceasta poate fi singura varianta.
Stiu ca ceea ce scriu acum va starni in multi revolta. Stiu ca sunt multi care nu-L lasa pe Dumnezeu sa aiba ultimul cuvant si poruncesc incoace si incolo. Stiu pe unii care ne-au spus ca Dumnezeul pe care-l cunosc ei n-ar ingadui niciodata asa ceva. Doar atat vreau sa stiti cu totii, indiferent de motivul pentru care nu sunteti deacord cu mine:eu il iubesc si-L voi iubi pe Dumnezeu chiar daca nu mi-a implinit dorintele si nu-mi voi permite sa conditionez asta de nimic.
M-am tot intrebat de ce nu vrem suferinta in vietile noastre? Si mereu am avut raspunsuri pertinente: poate pentru ca ne-am vedea puterile slabite,poate  pentru ca linistea si caldura culcusurilor noastre ar disparea, poate pentru ca orgoliul din noi ar putea fi daramat, poate pentru ca toate faptele cu care ne-am cladit sfintenia s-ar prabusi in incercarea de a gasi motivul suferintei. Un lucru e clar, nu exista nicio varianta frumoasa a suferintei, nicio varianta care sa nu implice zdrobirea, iar asta inseamna perioade de durere, de agonie, de convalescenta si cine-si doreste asa ceva? De multe ori m-am trezit gandindu-ma la ce poate iesi bun din suferinta si ma intrebam de ce se complica Dumnezeu cu asemenea chestii? Acum stiu de ce, dar  gasesc raspunsurile chiar in timp ce sufar.
Ne place sa intoarcem priviri, ne place sa starnim valuri de uimire, vrem sa avem parte doar de lucruri spectaculoase dar n-avem curajul sa incercam biruinta prin indrazneala de a infrunta necazurile.
Oare unde avem nevoie de mai multa credinta, cand cerem minuni sau cand "va fi bine" nu e bine deloc? Oare in care din cele doua situatii  poate lucra Dumnezeu mai mult in noi?
Daca Dumnezeu ne-ar fi daruit o altfel de Amalia, una sanatoasa, probabil ca n-am fi ajuns niciodata sa-L simtim atat de cald, atat de aproape.

Daca ne-am fi rugat doar pentru un miracol, n-am fi ajuns niciodata sa invatam despre increderea in Dumnezeu.

Daca n-am fi acceptat decat varianta noastra, n-am fi cunoscut niciodata planul Lui.

Daca n-am fi primit suferinta, n-am fi primit nici puterea Lui.

Daca n-am fi primit zdrobirea, n-am fi avut parte niciodata de atat Har!


Daca  ne vom lasa sculptati de suferinta, vom ajunge intr-o zi asemenea Lui!

Multumesc pentru suferint!