Cand stii ca-i prea mult? Cand poti sa nu mai poti?
Cand esti om. Si esti in majoritatea timpului, nu-i asa?
Dar unde duce indarjirea de a face? Va spun eu, la epuizare.
Incepi cu o resuscitare, continui cu doua episoade de stop-cardio-respirator, umpli spatiul dintre ele cu pneumonii, otite, febra continua de tip central, crize epileptice, doctori in genetica, doctori in ortopedie, doctori in neurologie, doctori in cardiologie, ce dau din umeri si iti iau ultimele sperante omenesti, una cate una. Si obosesti.
La o luna si o saptamana, sefa de pe sectia de terapie intensiva a maternitatii, imi punea mainile pe umeri spunandu-mi ca i-a parut bine sa ma cunoasca si ca are un singur cuvant pentru mine:RABDARE. In dupa amiaza aceea suntem transferati pe sectia de ingrijiri paliative, iar asistentul ce ne insoteste se desparte de noi cu acelas cuvant:RABDARE. Ce insemna asta?
Cu cat realizam mai mult ca trupul ei incepe sa se topeasca in bratele mele cu atat rabdarea mea de mama infranta ajungea la disperare. Cu cat realiza mai mult ca nimic din tot ce-i promiteau minunile nu aveau sa se intample cu ea, cu atat rabdarea lui de tata neputincios ajungea la disperare. Imi amintesc toate datile cand ne tranteam in scaunele masinii si cand reuseam sa oftam din tot adancul nostru. Imi amintesc de cate ori am izbucnit in plans si de cate ori Adi a lovit volanul cu putere spunandu-i printre dinti Domnului ca nu e gata sa o lase.
Asa obosesti sa suferi, luptand ca un nauc cu pumnii in vant! Si cand ajungi aici ai doua variante:fie renunti la tot, fie iti amintesti de doua brate sigure si calde de unde ai plecat de buna voie, cu fiecare incercare de a reusi singur.Pentru ca nu mai ai RABDARE.
Cand stii ca-i prea mult? Cand esti om. Cand ai limite. Cand credinta in Dumnezeu se bate cap in cap cu zbaterile tale.
Cand poti sa nu mai poti? Cand esti gata sa accepti ajutor. Si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Stiu ca e greu sa lasi lucrurile sa-ti scape din maini. Stiu ca ceea ce crezi ca poti face tu e greu de combatut cu ceea ce nu stii cand sau daca va face Dumnezeu.
Fa o incercare, opreste-te, odihneste-te si lasa-L pe Dumnezeu.
Cand am facut lucrul acesta, ne-am putut bucura cu adevarat de pace, de pacea aceea care chiar intrece orice pricepere.
N-as mai vrea sa mai uitam vreodata ca planul lui Dumnezeu are nevoie de rabdare .
Sa nu mai uitam niciodata ca rabdarea e credinta uneori.
`
luni, 22 iulie 2019
sâmbătă, 20 iulie 2019
EXTRACTIE DIN JURNAL:VIZITA.
Toata fobia mea de spitale, de doctori, de mirosul acela cu amestec de medicamente, solutii si frica omeneasca, toata oroarea de a ma afla intr-un salon cu paturi de fier, ruginite si pline, mi se topesc intr-o secunda atunci cand usa se inchide in spatele meu . Primul lucru pe care il fac de fiecare data, este sa ma apropii de ea si sa ma linistesc vazand-o ca inca trage cu nesat aer prin canula de oxigen comandata pe internet. Apoi imi prind parul, mereu cu o bucata din cordonul capotului steril cumparat de la farmacie, ma spal pe maini, cu sapunul adus de acasa, ma tamponez, cu prosopul adus de acasa, ma dezinfectez, cu gelul cumparat din Crrefour si o ridic in brate.
Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!
Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!
marți, 16 iulie 2019
ACCEPTARE
Ma aflu in imediata apropiere a aflarii diagnosticului bebelusului din burta mea! Ma aflu la scurt timp dupa ce am avut curajul sa insir hartiile pe pat, sa le descifrez si sa caut fiecare termen pe internet. Ma aflu in perioada de constientizare si de infruntare a adevarului. O frica profunda imi invada tot corpul de fiecare data cand imi indreptam gandurile spre viitor. O teama profunda nu ma lasa sa dorm, imi paraliza intreg corpul si ma tinea captiva in ganduri ciudate. Ma simteam ca atarnata de un fir, intr-un hau adanc, deasupra unui intuneric dens ce-mi cuprindea tapile cu umezeala lui infricosatoare.
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!
duminică, 14 iulie 2019
INTREBARILE SUFERINTEI
Inchid ochii.Ii deschid si-i inchid la loc. Incerc sa scap de valtoarea sentimentelor de atunci. Abia intorsi din vacanta de iarna, bine dispusi, cu planuri pentru anul in care intrasem, paseam toti 3 cu exagerata bucurie in cabinetul doctorului, asteptand entuziasmati examinarea aceea morfologica.
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri.
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea.
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus!
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri.
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea.
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus!
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?
EXTRACTIE DIN JURNAL, 15 MAI 2018
Un diagnostic atat de stufos, care cuprinde probleme neorologice si malformatii osoase pus pe cel mai mare motiv de mandrie al unui parinte: propriul copil...cum suna? Ce mult de zdrobit!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!
Sabloane avem pentru orice, dar mai ales pentru oameni. Oare vom avea vreun barem in care sa incadram copila asta? Sau va trebui sa le uitam pe toate? Zdrobire, buna zdrobire, ce paseste alaturi de mine pe linoleumul portocaliu in drum spre ea. La garderoba miroase vesnic a mancare, iar conversatiile femeilor care ma imbraca ma bulverseaza. Imi dau seama ca viata merge pe langa mine in ritmul normal. Cu camasa aceea scortoasa si despicata pana la buric pasesc in liftul care ma duce la etajul 6. Fata din oglinda pe care abia pot s-o privesc e a mea. Corpul asta indoit de mijlocul taiat si cusut in 13 copci e tot al meu. Fac in fiecare zi cunostinta cu mine, cea care-s zdrobita acum destul ca sa ma iubesc, ca sa o iubesc! Astept. Niciodata nu stiu spre ce ma indrept si rostesc mereu aceeasi rugaciune, rugaciune de lift:Doamne da-mi putere, orice ar fi!Un singur lucru e clar: timpul e pretios acolo. Ajung si totul incremeneste. Doar bulele de oxigen ce se zbat in recipientul de langa ea si fiecare respiratie pe care se chinuie sa o prinda ma atrag. Nu clipesc, pentru ca nu vreau sa pierd nimic. Daltuiesc in piatra fiecare incretire a pielii ei, fiecare pleoapa intredeschisa, fiecare fir de par ce-i iese printre cabluri si tuburi. E aici, rozalie si febrila. Ii curge lapte stors odata cu multe lacrimi de neputinta prin gavaj. Prind curaj sa-i cant. Rar, asistenta cu buzele conturate din creion mi-o pune in brate. Nu stiu cum s-o tin sa n-o frang, cum s-o legan mai dulce. E asa calda si proaspata...
Nu vreau s-o mai las, nu vreau sa mai plec de acolo cu mainile goale! Dar trebuie. Merg cu spatele ca sa o pot privi cat mai mult. Imi sprijin hohotele de usile inchise si ma rog:Doamne, ramai in sectia asta, dar mai aproape de copila mea!
Dezechiparea de echipamentul steril devine terapie. Mamicile care-si viziteaza copiii pe Terapie Intensiva si le scot cu miscari greoaie si incepem sa ne cunoastem durerile. Ne imbratisam fara sa ne stim pe nume, ci dupa numarul incubatoarelor.
Eu pastrez pumnii inchisi mereu. Duc mirosul pelii ei celui ce asteapta mereu jos rugandu-se rugaciuni de masina. Asta e tot ce luam cu noi.
Cu ochii lipiti pe geamurile etajului 6, numaram a cata oara plecam fara ea, numaram a cata oara am putut sa ne bucuram de ea!
sâmbătă, 13 iulie 2019
EXTRACTIE DIN JURNAL, 19 IUNIE 2018
Dupa 2 luni de Amalia,19 iunie 2018; doua luni in care aproape zilnic, cineva a dorit sa stie de ce n-am avortat aceasta fetita!
N-am "dat-o afara"- expresie populara care-mi confirma cat suntem de reci ca natie- imi confirma ca pisicile, cainii, berzele si vrabiutele cazute din cuib ne misca mai mult sentimentele, ca saracia cu care iubim ne lasa surzi, orbi, incremeniti, tocmai in fata lucrurilor cu adevarat importante. Deci, n-am dat-o afara tocmai pentru ca nu mi-a fost frica sa invat iubirea daruindu-ma unei alte iubiri dependente de a mea!
N-am avortat acest copil pentru ca n-as fi putut trai mai departe intrebandu-ma cum ar fi fost.
Am pastrat o sarcina cu risc pentru mine si un final incert pentru ca am avut incredere intr-un Dumnezeu Viu, intr-un Dumnezeu care a tesut-o inca din prima zi! Am avut incredere ca mana Lui n-a tremurat la un moment dat, ca a modelat-o exact asa cum a dorit-o, pe deplin constient, pe deplin condus de o dragoste nemarginita fata de ea si fata de noi!
De la 23 de saptamani am stiut, de atunci am acceptat, de atunci invatam, de atunci alegem in fiecare zi sa ne incredintam f-rica, mandria si gandurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate sa ni le rastigneasca acolo!
Am ales cu inimile; de data aceasta nu ne-am dat voie sa gandim prea mult( din perspectiva unora,deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am facut-o cu mana noastra, cum s-ar zice, dar am stiut de partea cui suntem si pe cine avem alaturi! Am stiut ca dupa nori, mereu, dar mereu, va fi un soare stralucitor, cu mult mai stralucitor decat il poate percepe lumea care ne tot intreaba!
Stiu exact cat din mine ar vrea sa urle ca s-a saturat de atata presiune, de aceeasi intrebare, de priviri miloase,de altele acuzatoare- tot!
In acelas timp stiu cum este sa te lasi iubita de un pui de om intr-un fel pe care nu multi il inteleg. In acelas timp invat sa pretuiesc viata si nu lucrurile, sa ma bucur de secunde, sa ma infior la fiecare convulsive, sa ma rog cu ardoare si sa primesc minuni! Si n-as schimba nimic din ce ni se intampla. Ne- am trezit ca intr-o moara, invartiti, zdrobiti, risipiti, dar prelucrati in ceva frumos si folositor! N-as schimba- o pe ea cu nicio alta fetita perfecta din lume! Stiu ca nu poti pricepe, de aceea, te rog, cu urmatoarea mama fii mai bland. Urmatorii parinti pe care-i vei intalni cu fruntea plecata, opreste-i, invata de la ei sa calci peste orgoliu uitand de baremele perfecte in care trebuie incadrati oamenii!
Nu faptul ca ochii ei se dau peste cap ma doare, ci faptul ca nu pot lua destula ardoare din ei ! Nu faptul ca tremura in crize epileptice ma infioara, ci faptul ca nu pot sa asimilez pe cat as vrea din dragostea cu care infrunta viata ptr noi! Nu corpusorul ei asimetric imi displace, ci faptul ca mai am multe sa-i povestesc si sa-i cant, dar s-ar putea sa nu mai am destul timp!
Nu scriu pentru ca n-am avut curaj sa va raspund in fata, ci scriu ca sa ramana pentru noi si pentru toti cei care cred ca au de ales!
Alungati orice gand care incearca sa va convinga de drepturile pe care le aveti, caci n-avem niciunul asupra vietii!!
Avem insa puterea de a alege sa ne lasam purtati pe mainile ce au in palme semnul ca suntem intelesi in suferinta noastra, ca suntem acceptati cu toata frangerea inimii noastre, ca suntem pretuiti!
N-am avortat aceasta minune de copil pentru ca am vrut sa invat a iubi imperfectiunea, pentru ca Dumnezeu mi-a aratat un fel de dragoste speciala, tocmai pentru ca aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie sa inteleg dragostea Lui fata de mine!!
N-am "dat-o afara"- expresie populara care-mi confirma cat suntem de reci ca natie- imi confirma ca pisicile, cainii, berzele si vrabiutele cazute din cuib ne misca mai mult sentimentele, ca saracia cu care iubim ne lasa surzi, orbi, incremeniti, tocmai in fata lucrurilor cu adevarat importante. Deci, n-am dat-o afara tocmai pentru ca nu mi-a fost frica sa invat iubirea daruindu-ma unei alte iubiri dependente de a mea!
N-am avortat acest copil pentru ca n-as fi putut trai mai departe intrebandu-ma cum ar fi fost.
Am pastrat o sarcina cu risc pentru mine si un final incert pentru ca am avut incredere intr-un Dumnezeu Viu, intr-un Dumnezeu care a tesut-o inca din prima zi! Am avut incredere ca mana Lui n-a tremurat la un moment dat, ca a modelat-o exact asa cum a dorit-o, pe deplin constient, pe deplin condus de o dragoste nemarginita fata de ea si fata de noi!
De la 23 de saptamani am stiut, de atunci am acceptat, de atunci invatam, de atunci alegem in fiecare zi sa ne incredintam f-rica, mandria si gandurile Celui ce ni le poate duce la Cruce, Celui ce poate sa ni le rastigneasca acolo!
Am ales cu inimile; de data aceasta nu ne-am dat voie sa gandim prea mult( din perspectiva unora,deloc). Am preferat calea mai grea, ne-am facut-o cu mana noastra, cum s-ar zice, dar am stiut de partea cui suntem si pe cine avem alaturi! Am stiut ca dupa nori, mereu, dar mereu, va fi un soare stralucitor, cu mult mai stralucitor decat il poate percepe lumea care ne tot intreaba!
Stiu exact cat din mine ar vrea sa urle ca s-a saturat de atata presiune, de aceeasi intrebare, de priviri miloase,de altele acuzatoare- tot!
In acelas timp stiu cum este sa te lasi iubita de un pui de om intr-un fel pe care nu multi il inteleg. In acelas timp invat sa pretuiesc viata si nu lucrurile, sa ma bucur de secunde, sa ma infior la fiecare convulsive, sa ma rog cu ardoare si sa primesc minuni! Si n-as schimba nimic din ce ni se intampla. Ne- am trezit ca intr-o moara, invartiti, zdrobiti, risipiti, dar prelucrati in ceva frumos si folositor! N-as schimba- o pe ea cu nicio alta fetita perfecta din lume! Stiu ca nu poti pricepe, de aceea, te rog, cu urmatoarea mama fii mai bland. Urmatorii parinti pe care-i vei intalni cu fruntea plecata, opreste-i, invata de la ei sa calci peste orgoliu uitand de baremele perfecte in care trebuie incadrati oamenii!
Nu faptul ca ochii ei se dau peste cap ma doare, ci faptul ca nu pot lua destula ardoare din ei ! Nu faptul ca tremura in crize epileptice ma infioara, ci faptul ca nu pot sa asimilez pe cat as vrea din dragostea cu care infrunta viata ptr noi! Nu corpusorul ei asimetric imi displace, ci faptul ca mai am multe sa-i povestesc si sa-i cant, dar s-ar putea sa nu mai am destul timp!
Nu scriu pentru ca n-am avut curaj sa va raspund in fata, ci scriu ca sa ramana pentru noi si pentru toti cei care cred ca au de ales!
Alungati orice gand care incearca sa va convinga de drepturile pe care le aveti, caci n-avem niciunul asupra vietii!!
Avem insa puterea de a alege sa ne lasam purtati pe mainile ce au in palme semnul ca suntem intelesi in suferinta noastra, ca suntem acceptati cu toata frangerea inimii noastre, ca suntem pretuiti!
N-am avortat aceasta minune de copil pentru ca am vrut sa invat a iubi imperfectiunea, pentru ca Dumnezeu mi-a aratat un fel de dragoste speciala, tocmai pentru ca aveam nevoie de vindecare! Aveam nevoie sa inteleg dragostea Lui fata de mine!!
DE CE FLORI DE APRIL?
De ce Flori de april?
Si pentru ca sunt nascuta in luna asta frumoasa. Si pentru ca imi place renasterea naturii. Dar mai ales pentru ca mai tot ce voi scrie aici sunt trairi, ganduri, sentimente si invataturi primite odata cu fiica noastra, nascuta si ea in aceasta luna. O fetita pe care am avut-o putin, dar prin care Domnul ne-a imbogatit cat pentru o vesnicie.
Amalia noastra draga a venit pe lume in anul 2018.A venit in ciuda amenintarilor cu diagnostice care nu-i dadeau nicio sansa pentru nici macar o zi de viata. Dumnezeu a tesut copila aceasta intr-un mod chiar ca ciudat, cu o agenezie de corp calos, cu o ventriculomegalie bilaterala,cu maini micute, cu picioare intoarse de la genunchi si frumoasa cum nu va puteti inchipui.
Sarcina urmata de multe probleme era programata de medici sa se opreasca din evolutie sau sa nu ajunga la termen.
Nasterea prin cezariana a avut loc la 39 de saptamani si 3 zile, cu o brigada de medici si asistenti in jurul meu, toti pregatiti pentru ce e mai rau. Si rau a fost. Timp de 10 minune n-am auzit niciun scancet. Resuscitarea a fost grea, si chiar cand doctorita imi spunea ca "nu vrea neam", Dumnezeu a suflat din nou viata peste micuta noastra.
Nimic n-am mai trait asa greu precum au fost clipele acelea de asteptare. Dar nimic n-a mai contat cand mi-au adus-o sa o pot vedea. Era vanata, respira cu un foarte mare efort, iar pozitia picioarelor ei m-a socat. Tot ce stiu este ca mi-am sapat-o in memorie si ca am inceput sa o iubesc chiar din clipa aceea. Cu toata teama, cu toata neputinta, cu tot orgoliul meu, dar si cu toata puterea!
Imi amintesc si acum cum ii spuneam Domnului ca s-ar putea sa aiba nevoie de rabdare cu sentimentele mele imprastiate, dar ca vreau sa o accept gandindu-ma la imperfectiunea proprie in fata Lui.
Oricat as scrie despre Amalia simt ca tot n-as putea epuiza tot ce ne-a oferit ea in 4 luni, 2 saptamani si 4 zile. Sa spui despre un copil ca e o minune nu reprezinta nu stiu ce lucru iesit din comun, toti spun asta. Dar de multe ori m-am intrebat in ce conditii o facem? De cele mai multe ori, atunci cand le vedem prima oara zambetul, sau cand incep sa ne strige "mama" si "tata", ori cand fac primii pasi, cand ne recita alfabetul, ori ne spun prima gluma. Minuni mai sunt atunci cand, desi ecograful ii depisteaza cu diferite boli, ei se nasc perfect sanatosi.
Amalia n-a fost nici una din toate astea.Amalia a fost o minune care a facut o minune cu noi.
In fiecare zi petrecuta cu ea simteam cum menirea ei are legatura cu noi. Simteam ca nu ne apartine, simteam ca fiecare suflare a ei are un scop si ne grabeam sa-l intelegem.
Da, fiecare amintire cu ea este ca o floare de april, curata, proaspata, si aducatoare de speranta!Am fost binecuvantati sa le putem culege, de aceea am ales sa le pastram, impartasindu-le cu voi!
De asta "Flori de april".
Si pentru ca sunt nascuta in luna asta frumoasa. Si pentru ca imi place renasterea naturii. Dar mai ales pentru ca mai tot ce voi scrie aici sunt trairi, ganduri, sentimente si invataturi primite odata cu fiica noastra, nascuta si ea in aceasta luna. O fetita pe care am avut-o putin, dar prin care Domnul ne-a imbogatit cat pentru o vesnicie.
Amalia noastra draga a venit pe lume in anul 2018.A venit in ciuda amenintarilor cu diagnostice care nu-i dadeau nicio sansa pentru nici macar o zi de viata. Dumnezeu a tesut copila aceasta intr-un mod chiar ca ciudat, cu o agenezie de corp calos, cu o ventriculomegalie bilaterala,cu maini micute, cu picioare intoarse de la genunchi si frumoasa cum nu va puteti inchipui.
Sarcina urmata de multe probleme era programata de medici sa se opreasca din evolutie sau sa nu ajunga la termen.
Nasterea prin cezariana a avut loc la 39 de saptamani si 3 zile, cu o brigada de medici si asistenti in jurul meu, toti pregatiti pentru ce e mai rau. Si rau a fost. Timp de 10 minune n-am auzit niciun scancet. Resuscitarea a fost grea, si chiar cand doctorita imi spunea ca "nu vrea neam", Dumnezeu a suflat din nou viata peste micuta noastra.
Nimic n-am mai trait asa greu precum au fost clipele acelea de asteptare. Dar nimic n-a mai contat cand mi-au adus-o sa o pot vedea. Era vanata, respira cu un foarte mare efort, iar pozitia picioarelor ei m-a socat. Tot ce stiu este ca mi-am sapat-o in memorie si ca am inceput sa o iubesc chiar din clipa aceea. Cu toata teama, cu toata neputinta, cu tot orgoliul meu, dar si cu toata puterea!
Imi amintesc si acum cum ii spuneam Domnului ca s-ar putea sa aiba nevoie de rabdare cu sentimentele mele imprastiate, dar ca vreau sa o accept gandindu-ma la imperfectiunea proprie in fata Lui.
Oricat as scrie despre Amalia simt ca tot n-as putea epuiza tot ce ne-a oferit ea in 4 luni, 2 saptamani si 4 zile. Sa spui despre un copil ca e o minune nu reprezinta nu stiu ce lucru iesit din comun, toti spun asta. Dar de multe ori m-am intrebat in ce conditii o facem? De cele mai multe ori, atunci cand le vedem prima oara zambetul, sau cand incep sa ne strige "mama" si "tata", ori cand fac primii pasi, cand ne recita alfabetul, ori ne spun prima gluma. Minuni mai sunt atunci cand, desi ecograful ii depisteaza cu diferite boli, ei se nasc perfect sanatosi.
Amalia n-a fost nici una din toate astea.Amalia a fost o minune care a facut o minune cu noi.
In fiecare zi petrecuta cu ea simteam cum menirea ei are legatura cu noi. Simteam ca nu ne apartine, simteam ca fiecare suflare a ei are un scop si ne grabeam sa-l intelegem.
Da, fiecare amintire cu ea este ca o floare de april, curata, proaspata, si aducatoare de speranta!Am fost binecuvantati sa le putem culege, de aceea am ales sa le pastram, impartasindu-le cu voi!
De asta "Flori de april".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)