DE IERI SI DE AZI

Ce faceam acum un an?
Probabil ca toata viata ne vom intreba si ne vom aminti asta in perioada 19 aprilie-6 septembrie, doar ca vom adauga cate un an de fiecare data.
Ce grabit e timpul...
Pe vremea asta, probabil in acelas aer inadusit si sec, porneam spre ea. Deja nu ma mai pompam, asa ca vizita era dupa amiaza si dura atat cat se putea. Intrasem intr-o oarecare rutina, desi nicio zi nu era la fel, nicio plecare de acasa nu semana cu cea de ieri, nicio urcare cu liftul nu se putea compara cu cea de maine, nicio tresarire a inimii nu semana cu cea care dadea piept cu realitatea atunci cand deschideam usa salonului. Se topea, Iar noi vedeam asta.
Imi amintesc toate sectiile pe care am stat si imi amintesc toate reactiile persoanelor cu care am avut contact. Imi amintesc mamici care ma agasau cu intrebari despre ce am facut pe timpul sarcinii de "a iesit asa", imi amintesc mamici care ma intrebau daca nu mi-e frica sa o iau in brate, imi amintesc mamici care intelegeau cat de binecuvantate sunt ca se aflau acolo pentru o simpla pneomonie si care plangeau crezand ca nu le aud.Imi amintesc si mamica din ultimul salon de pe ATI care mi s-a aruncat in brate si m-a intrebat cum pot sa vin cu atata calm si pace de fiecare data. Mi-o amintesc si pe mamica Marei cu care m- am imprietenit spunandu-i ce inseamna numele fetitei ei si care a vazut in lucrul asta un semn de la Dumnezeu. Imi amintesc si de asistenta care a invelit-o cu febra 39, pentru ca sa nu se sperie cei din salon, imi amintesc si de infirmiera care statea cu ea in brate cand avea convulsii, si de doctorita care si-a tras un scaun si a "dormit" langa ea o noapte intreaga. O singura persoana, o asistenta eleganta m-a privit  din usa salonului mai mult decat o faceau altele si mi-a spus ca Amalia traieste pentru ca-i iubita, traieste mai multi ca alti copilasi cu asa probleme, pentru ca ne simte dragostea. Ce rasunet au si astazi vorbele ei. Caci, da, daca n-am putut face altceva pentru ea, am iubit-o mai mult. Am iubit-o asa de mult, incat am dezlegat-o de noi cumva, am lasat-o sa plece libera. Am iubit-o asa de mult incat am dus-o pana la portile cerului pe umeri, in brate,leganand-o, cantandu-i si povestindu-i.
Acum un an, pe vremea asta, stiam ca ne apropiem de stele. Acum un an, pe vremea asta, veneam pe ATI dupa o noapte imposibila. Acum un an, ma intalneam cu doctorita ei si aveam sa-mi dau seama ca nu ne mai ramanea mult timp. Oxigenul nu o mai ajuta, febra nu scadea cu nimic, convulsiile devenisera adevarate crize de epilepsie, iar mancarea era trimisa inapoi pe furtunul de gavaj.
Tineam in brate oscioare asa de fragile, o simteam moale intre convulsii, asa de moale...
Foarte rar o mai surprideam cu ochii deschisi. Aproape niciodata nu respira fara sa i se vada adancitura acea ingrozitoare a sternului prin piele.
Se apropia si noi intelegeam si ne-o doream tot mai mult. Stiam ca-i spre apus si stiam ca nu vrem altceva decat inca o zi si inca una si inca...
N-o mai lasam din maini, caci nu stiam niciodata cand putea fi ultima data. Nu mai taceam cat eram langa ea. Aveam asa multe sa-i spunem, mai stiam asa multe feluri in care sa o alintam.
Acum un an, pe vremea asta imbacsita de caldura, eram fericiti ca mai trecuse o zi si ea inca era.
Acum un an, pe vremea asta tati avea bratele inca pline, mami avea bratele inca pline.
Acum un an, pe vremea asta, inca ne statea ghemuita la piept, cuminte si draga.
Acum un an, pe vremea asta,il iubea si-l sfasia pe tati.
 Acum un an inca o simteam traspirata, calda, tremuranda cum adormea pe umar de mama franta.
Azi...

CE POT FACE OAMENII

Fiecare zi din sarcina mi-a incercat credinta. Stiind ca se poate opri din evolutie oricand, traiam in permanenta sub frica, dar in acelas timp condusa de un curaj dumnezeiesc. Uneori ma intindeam pe pat, cu tamplele bubuindu-mi de emotie, asteptand acea fluturare din burta mea, semnul ca inca traia; ea, cea mai valabila motivatie . Se misca mult, cu miscari complexe si in unele pozitii chiar dureroase, dar existau si perioade lungi de timp cand nu o simteam. Intr-un astfel de episod, mi s-a declansat un atac de panica ce a tinut o noapte intreaga. Bataile inimii mele o luasera razna, iar insuficienta respiratorie imi amortea corpul lasandu-l fara vlaga. Am sunat doctorul si am mers in spital. Amalia traia, desi nu se miscase ore in sir. Ecograful insa ne descoperise o noua problema: stomacul ei devenise extraordinar de mic, semn ca ceva o impiedica sa inghita lichidul amniotic, iar eu urma sa-l acumulez in exces. Acest lucru ducea spre ruperea membranelor si declansarea nasterii premature, in cel mai bun caz. A fost pentru prima oara cand medicul nostru mi-a spus clar ca n-are sens sa ma mai chinui, ca ar trebui sa o scoatem pentru a nu risca eu nimic. M-am ridicat de pe pat, mi-am luat lucrurile si am plecat  acasa. Douazeci si opt  de saptamani de durere, cu fel si fel de stari, cu lupte, cu victorii, cu bucuriile miscarilor ei deosebite sub mana lui tati, sub obrazul lui Aaron, nu se puteau incheia asa. O nastere prematura i-ar fi luat din si asa putinele sanse de supravietuire. Asa ca am hotarat atunci sa indur, sa merg la ecograf doar o data pe luna, sa stau in pat cat mai mult si sa fac tot ce depinde de mine ca nasterea sa ajunga cat mai aproape de termen. Am hotarat sa ma las convinsa si sa cred ca vom apuca sa o tinem in brate si sa ne bucuram de ea. Am hotarat sa aleg viata din nou.
Multi nu inteleg asta caci ne-am lovit de prea multe prejudecati de genul: daca va trai va fi chinuita--si ea si voi, mai bine moare acum.Uneori ne lasam afectati. Uneori ne simteam ciudatii pamantului. Alteori, satui,ne inchideam urechile si inimile si ne baricadam in noi. Insa astazi vreau sa mi-i aduc aminte doar pe cei care si-au insotit vorbele incurajatoare de fapte marunte, fapte care au revenit in mintile noastre de multe ori cand ne pierea elanul.
Chiar in ziua de dupa ecograful acela, un apel de mama incercata, imi aducea speranta prin povestea fetitei ei , iar faptul ca imi pregatea lista cu medicii ce au colaborat in cazul lor,m-a facut sa ma simt in largul meu. In sfarsit cineva intelegea. In sfarsit cineva nu punea mainile in san si nu stramba din nas la planuri despre  dupa. Tin minte ca m-am sprijinit de un congelator cu alimente inghetate din supermarket si ascultam cu nesat toata procedura interventiei avute si ma vedeam trecand prin toate la fel de biruitoare.
 Intr-o alta zi, aflandu-ne la cumparaturi,Adi s-a oprit in dreptul raionului de bebelusi spunandu-mi ca vrea sa-i cumpere hainute roz. Initial i-am zambit  descurajator, dar l-am lasat sa aleaga cateva modele dupa care am pus in cos. S-a uitat la marimi si mi-a spus hotarat ca el nu va cumpara hainute de prematuri, pentru ca Amalia se va naste la termen. Asa ca am luat marimi normale de nou nascuti. Desi infranta de tristetea dezamagirii probabile, m-am lasat incalzita de vorbele lui si de credinta lui.
Dumnezeu ne trimitea oameni speciali, chiar cand nici noi nu mai credeam cu toate puterile, asa ca la sfarsitul lunii martie, un grup de fete ma astepta cu incaperea ornata in roz, cu bunatati si cadouri pentru Amalia. Erau atat de convingatoare si inspirau atata siguranta, incat a fost unul din cele mai usoare momente de trait din acea perioada. A fost asa frumos sa ma aflu pentru putina vreme, doar intre oameni care credeau in viata, care sperau, care o vedeau folosind colierul acela de alaptare daruit.
Fiecare zi ne aducea un motiv pentru a accepta din nou ceea ce ni se intampla si pentru a lupta.
Descopeream mereu si mereu noi masuri de har si de putere. Fiindca-L cautam pe Dumnezeu, reuseam sa vedem si sa intelegem toate astea. N-au fost acestia toti cei care ne-au sprijinit si poate ca nu par mare lucru, insa pentru noi intamplarile acestea au insemnat o directie clara in  rascruce. Mana lui Dumnezeu ne strangea cu mai multa putere langa inima lu prin toate astea si simteam ca doreste sa ne arate purtarea Sa de grija.
Nu-i usor sa traiesti contra valului. Presiunile celor din jur pot afecta atat de mult convingerile noastre. Doar Dumnezeu, promisiunile Lui si oamenii pe care ii trimite El la momentul potrivit sunt armele cu care putem contracara.
Am fost o persoana ce toata viata a cautat singuratatea, insa Dumnezeu a adus in preajma mea oameni ca sa invat sa accept ajutor, sa invat sa accept mangaiere si mai ales sa invat sa accept ca-mi faceau bine. Dumnezeu a adus oameni in preajma mea tocmai pentru a vedea cat poate sa faca El prin fiecare in parte. Dumnezeu ma pregatea sa fiu omul cu mangaierea, cu putine vorbe, cu inima mai multa si mai calda, cu brate mai deschise si cu lacrimi pentru toti. Si m-am lasat invatata.
Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume vazand durerea, in stanga, in dreapta. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti trece prin lume purtand-o, pe a unuia, pe a altuia. Nu pot acum sa nu va spun ca-i asa frumos sa poti strange bucatele de inimi sparte si sa le poti pune in maini sigure, in maini ce au putut tine o cruce grea de toata suferinta lumii, in maini care pot crea din farame noi sperante!
Dumnezeu ne-a transformat acum intr-un loc plin de izvoare si dorim sa ne tot revarsam!
Daca ai parte de incercare, de durere, de suferinta, cauta in toti cei pe care ti-i trimite Domnul o parte din rezolvare, o parte din vindecare, o masura de mangaiere si accepta-i. Iar apoi nu uita sa fii trimisul Lui pentru altii!

"AM INTREBAT 100 DE ROMANI..."

Bine, n-am intrebat nici macar unul, insa s-au trezit raspunzand multi prea multi!
E o regula general valabila in poporul nostru: ca suntem buni la toate, ca le stim pe toate. Am realizat asta mai mult la cateva ore dupa morfologia din 9 ianuarie. Cu verdictul medicului si cu hartiile ecografului in mana, nimeni parca nu ne credea. Ni se garantau fel si fel de rezolvari miraculoase si ni se insiruiau fel si fel de alte exemple despre minuni auzite. Variantele erau :" nu credeti pana nu o aveti in brate", "poate n-a vazut doctorul bine", "ecograful mai si greseste uneori" si preferatul meu:" va fi bine".
La vremea aceea mi-am  simtit inima ca un disc de frisby aruncat din mana in mana cu fiecare replica de felul acesta. Ma trezeam agatandu-ma de aceste false iluzii si asteptari omenesti. Cu fiecare ecograf facut lucrurile se complicau, asa ca a trebuit sa ma scutur de tot si de toti ca sa pot ramane cu Dumnezeu si cu voia Lui. A trebuit sa ma ancorez in promisiunile Lui pentru cei ce trec prin vale si sa o iau la pas cu El. Am continuat sa cred ca doar El poate sa intoarca situatia la 180 de grade, dar n-am mai crezut ca aceasta poate fi singura varianta.
Stiu ca ceea ce scriu acum va starni in multi revolta. Stiu ca sunt multi care nu-L lasa pe Dumnezeu sa aiba ultimul cuvant si poruncesc incoace si incolo. Stiu pe unii care ne-au spus ca Dumnezeul pe care-l cunosc ei n-ar ingadui niciodata asa ceva. Doar atat vreau sa stiti cu totii, indiferent de motivul pentru care nu sunteti deacord cu mine:eu il iubesc si-L voi iubi pe Dumnezeu chiar daca nu mi-a implinit dorintele si nu-mi voi permite sa conditionez asta de nimic.
M-am tot intrebat de ce nu vrem suferinta in vietile noastre? Si mereu am avut raspunsuri pertinente: poate pentru ca ne-am vedea puterile slabite,poate  pentru ca linistea si caldura culcusurilor noastre ar disparea, poate pentru ca orgoliul din noi ar putea fi daramat, poate pentru ca toate faptele cu care ne-am cladit sfintenia s-ar prabusi in incercarea de a gasi motivul suferintei. Un lucru e clar, nu exista nicio varianta frumoasa a suferintei, nicio varianta care sa nu implice zdrobirea, iar asta inseamna perioade de durere, de agonie, de convalescenta si cine-si doreste asa ceva? De multe ori m-am trezit gandindu-ma la ce poate iesi bun din suferinta si ma intrebam de ce se complica Dumnezeu cu asemenea chestii? Acum stiu de ce, dar  gasesc raspunsurile chiar in timp ce sufar.
Ne place sa intoarcem priviri, ne place sa starnim valuri de uimire, vrem sa avem parte doar de lucruri spectaculoase dar n-avem curajul sa incercam biruinta prin indrazneala de a infrunta necazurile.
Oare unde avem nevoie de mai multa credinta, cand cerem minuni sau cand "va fi bine" nu e bine deloc? Oare in care din cele doua situatii  poate lucra Dumnezeu mai mult in noi?
Daca Dumnezeu ne-ar fi daruit o altfel de Amalia, una sanatoasa, probabil ca n-am fi ajuns niciodata sa-L simtim atat de cald, atat de aproape.

Daca ne-am fi rugat doar pentru un miracol, n-am fi ajuns niciodata sa invatam despre increderea in Dumnezeu.

Daca n-am fi acceptat decat varianta noastra, n-am fi cunoscut niciodata planul Lui.

Daca n-am fi primit suferinta, n-am fi primit nici puterea Lui.

Daca n-am fi primit zdrobirea, n-am fi avut parte niciodata de atat Har!


Daca  ne vom lasa sculptati de suferinta, vom ajunge intr-o zi asemenea Lui!

Multumesc pentru suferint!

DESPRE RABDARE

Cand stii ca-i prea mult? Cand poti sa nu mai poti?
Cand esti om. Si esti in majoritatea timpului, nu-i asa?
Dar unde duce indarjirea de a face? Va spun eu, la epuizare.
Incepi cu o resuscitare, continui cu doua episoade de stop-cardio-respirator, umpli spatiul dintre ele cu pneumonii, otite, febra continua de tip central, crize epileptice, doctori in genetica, doctori in ortopedie, doctori in neurologie, doctori in cardiologie, ce dau din umeri si iti iau ultimele sperante omenesti, una cate una. Si obosesti.
La o luna si o saptamana, sefa de pe sectia de terapie intensiva a maternitatii, imi punea mainile pe umeri  spunandu-mi ca i-a parut bine sa ma cunoasca si ca are un singur cuvant pentru mine:RABDARE. In dupa amiaza aceea suntem transferati pe sectia de ingrijiri paliative, iar asistentul ce ne insoteste se desparte de noi cu acelas cuvant:RABDARE. Ce insemna asta?
Cu cat realizam mai mult ca trupul ei incepe sa se topeasca in bratele mele cu atat rabdarea mea de mama infranta ajungea la disperare. Cu cat realiza mai mult ca nimic din tot ce-i promiteau minunile nu aveau sa se intample cu ea, cu atat rabdarea lui de tata neputincios ajungea la disperare. Imi amintesc toate datile cand ne tranteam in scaunele  masinii si cand reuseam sa oftam din tot adancul nostru. Imi amintesc de cate ori am izbucnit in plans si de cate ori Adi a lovit volanul cu putere spunandu-i printre dinti  Domnului ca nu e gata sa o lase.
Asa obosesti sa suferi, luptand ca un nauc cu pumnii in vant! Si cand ajungi aici ai doua variante:fie renunti la tot, fie iti amintesti de doua brate sigure si calde de unde ai plecat de buna voie, cu fiecare incercare de a reusi singur.Pentru ca nu mai ai RABDARE.
Cand stii ca-i prea mult? Cand esti om. Cand ai limite. Cand credinta in Dumnezeu se bate cap in cap cu zbaterile tale.
Cand poti sa nu mai poti? Cand esti gata sa accepti ajutor. Si cu cat mai repede cu atat mai bine.
Stiu ca e greu sa lasi lucrurile sa-ti scape din maini. Stiu ca ceea ce crezi ca poti face tu e greu de combatut cu ceea ce nu stii cand sau daca va face Dumnezeu.
Fa o incercare, opreste-te, odihneste-te si lasa-L pe Dumnezeu.
Cand am facut lucrul acesta, ne-am putut bucura cu adevarat de pace, de pacea aceea care chiar intrece orice pricepere.
N-as  mai vrea sa mai uitam vreodata ca planul lui Dumnezeu are nevoie de rabdare .
Sa nu mai uitam niciodata ca rabdarea e credinta uneori.




`

EXTRACTIE DIN JURNAL:VIZITA.

Toata fobia mea de spitale, de doctori, de mirosul acela cu amestec de medicamente, solutii si frica omeneasca, toata oroarea de a ma afla intr-un salon cu paturi de fier, ruginite si pline, mi se topesc intr-o secunda atunci cand usa se inchide in spatele meu . Primul lucru pe care il fac de fiecare data, este sa ma apropii de ea si sa ma linistesc vazand-o ca inca trage cu nesat aer prin canula de oxigen comandata pe internet. Apoi imi prind parul, mereu cu o bucata din cordonul capotului steril cumparat de la farmacie, ma spal pe maini, cu sapunul adus de acasa, ma tamponez, cu prosopul adus de acasa, ma dezinfectez, cu gelul cumparat din Crrefour si o ridic in brate.
 Amalia nu sta culcata in brate, Amalia nu poate sa stea asa. Pozitia picioruselor ei nu-i permite asta, asa ca, Amalia are locusorul ei, cu capul intre umarul si gatul meu, sprijinita in mana mea ce-i tine picioarele. Asa dansam cat ne permite tubul de oxigen. O data pe minut, Amalia se incordeaza in crizele ei epileptice si cu greu reusesc sa o tin in acceasi pozitie pana la sfarsit. In timpul asta, ii spun ca va trece, una cate una si ca va fi mai puternica, ii spun ca mami e cu ea si ca Isus e cu noi. Cand se inmoaie in bratele mele, ii spun povesti, despre cer, ii spun ca de acolo am primit-o si-i aduc aminte de stele, de sclipirea din ele, ii spun ca norii au forme haioase si ca mi-ar placea sa ii simt sub picioare, ca luna aseara a fost rotunda si perfecta.
Imi place sa o sarut. Imi place cum miroase, e un miros universal in salonul ei si miroase a transpiratie de copil si a saliva, caci nici unul din cei 5 nu reusesc sa si-o inghita. Imi place sa scot bulele de aer din seringa cu lapte si sa o hranesc prin gavaj. Imi place metoda pe care am inventat-o pentru a o putea imbraca in body-uri roz,imi place sa-i aranjez parul naclait de atatea comprese. Ma bucur ca-i cresc unghiile si pot sa i le tai, ma bucur cand asistenta ma ajuta sa-i fac baita in cadita cumparata de tati, ma bucur de tot, constienta in fiecare secunda ca ar putea fi ultima.
De cele mai multe ori, stau cu ea in brate si ma intind pe pat, ma uit pe fereastra de la etajul 6 si vad orasul cu forfota lui. Vad masini in viteza sau in coloane si oameni misunand. De fiecare data ma gandesc la zgomotul de afara si la linistea de aici. Ma gandesc la agitatia care ne cuprinde mai mereu acolo jos si apoi la pauzele pe care ni le ofera Dumnezeu. Ma gandesc la cat de putin am admirat apusul si la cat de putin am cantat prin saloane de spitale inainte.
Cand sunt aici, lumea imi pare nebuna. Alergarea ei imi pare nebuna. Tipa in mine ganduri despre: "ce-i cu noi?" si "spre ce-i graba ?" Cand ies de acolo imi vine sa prind oameni de guler, sa-i scutur, sa le spun ca nu asta-i totul, ca suntem asa de fragili, ca suntem ca firul de iarba in camp, ca nu pentru truda asta am fost noi facuti.
 Brusc imi dau seama ca abia astept sa ma intorc. Imi dau seama ca vreau ce-a soptit Adi intr-o zi cu ochii in lacrimi si cu venele umflate : sa stea timpul in loc, sa incremenim, chiar si fara leganat, chiar si fara dans, chiar si fara vorbe duioase, dar cu ea in brate. Dar tot brusc inteleg ca aici, pe pamant, totul trece in goana. Chiar si vietile noastre.
"Iubito, cat mami va fi plecata de langa tine, vei fi cu Isus, iar daca te va chema, nu uita ca ne vom intalni in cer, iar colo vom avea o vesnicie, toata pentru a aseza stele in noapte si pentru a sculpta luna pentru fiecare seara."
 Asta e tot ce ii las.
Asta e tot ce ma tine si astazi!

ACCEPTARE

Ma aflu in imediata apropiere a aflarii diagnosticului bebelusului din burta mea! Ma aflu la scurt timp dupa ce am avut curajul sa insir hartiile pe pat, sa le descifrez si sa caut fiecare termen pe internet. Ma aflu in perioada de constientizare si de infruntare a adevarului. O frica profunda imi invada tot corpul de fiecare data cand imi indreptam gandurile spre viitor. O teama profunda nu ma lasa sa dorm, imi paraliza intreg corpul si ma tinea captiva in ganduri ciudate. Ma simteam ca atarnata de un fir, intr-un hau adanc, deasupra unui intuneric dens ce-mi cuprindea tapile cu umezeala lui infricosatoare.
In ziua aceea, din inertia lucrurilor, spalasem o masina de hainute roz, le uscasem, le calcasem, iar acum le asezam in dulapul ei si plangeam. Cu cat spasmele de plans cresteau in intensitate cu atat panica punea tot mai mult stapanire pe mine din nou. Incercand sa-mi controlez respiratia, am lasat sa mi cada din maini un body de prematur si m-am indreptat catre fereastra. Un cer inghetat si senin mi-a vrajit privirea si pentru prima data de cand viata mea se complicase, m-am rugat cu voce tare:" mi-e frica. Ma vezi? Daca ma vezi, descurca-Te Tu cu asta."
Oricat am cautat mai apoi prin anii mei un raspuns mai rapid ca cel primit atunci, nici ca am gasit. Gradina Ghetimani se deschidea in fata ochilor mei si eram chemata la rugaciune cu Isus. "Ce bine-i cu tine, Doamne, cum sa nu fi adormit ucenicii?Mai este vreun loc in colibele lui Petru?" Dar totusi, putin mai incolo, Isus asuda cu picaturi de sange, cuprins de intristare, de mahnire, rugandu-se pentru indepartarea unui pahar, paharul suferintei.
"O, Doamne", soptesc: "ce cunoscuta imi pare fiecare vorba si fiecare suspin. Ce infricosatoare e vale umbrelor mortii. Ce bine-i sa stiu ca si Tu ai coborat pana aici, Tu, Dumnezeu, Te-ai intrupat in odrasla slaba, in om al durerii si Te-ai obisnuit cu suferinta."
Si ma catar pe firul acela subtire, pe singurul fir. Ma tin cu toate puterile-mi. Imi rupe din carne, din unghii, c-alunec, dar nu vreau sa-l scap, caci din sus se vad raze si-un Dumnezeu care tine soarele in brate pentru mine, un Dumnezeu care si-a facut inima franghie pentru toti incercatii.
Ziua aceea a fost ziua acceptarii, a certitudinii ca lucrurile nu I-au scapat de sub control Domnului meu, dar si ca suferinta poate aduce rod;si ce mult, cu un simplu;"Faca-se voia Ta".
 Suferinta mea n-a fost mai mica, durerea mea nu s-a diminuat, frica mi-a dat tarcoale in fiecare secunda si dupa aceea, dar am stiut  ca prin biruinta Domnului Isus voi putea mereu sa strig: "Ava", iar orice traire a mea va fi inteleasa!
 Cum ajung oamenii sa accepte tragediile din viata lor fara Dumnezeu,sau exista  acceptare fara ajutorul Lui?Nu stiu daca, dar stiu sigur ca frumusetea pe care o aduce suferinta, doar Dumnezeu ti-o va putea descoperi!
Tine-te de El!

INTREBARILE SUFERINTEI

Inchid ochii.Ii deschid si-i inchid la loc. Incerc sa scap de valtoarea sentimentelor de atunci. Abia intorsi din vacanta de iarna, bine dispusi, cu planuri pentru anul in care intrasem, paseam toti 3 cu exagerata bucurie in cabinetul doctorului, asteptand entuziasmati examinarea aceea morfologica.
Peste nici 10 minute, sonda rece se oprea insistent pe un singur loc de pe abdomenul meu. Abia audibil, doctortul spune ceva despre o problema. Inca nu ne pierdem extazul, dar inima mea incepe un ritm necunoscut. Presiunea din capul meu imi blocheaza mintea sa nu functioneze, caci nu reusesc sa inteleg nimic.
Baietii ies si singura continui efortul de a-i citi pe buze doctorului, pentru a intelege ce se intampla. Privirile compatimitoare ale asistentelor si singura propozitie pe care am reusit sa o aud clar, imi provoaca o durere de stomac si o stare de greata.
- Vom vedea  cum evolueaza. Daca vor creste, nu va fi bine deloc si atunci , na, vedem ce-i de facut.
Nu stiu cum am reusit sa ma imbrac, nu stiu cand am luat foile de pe birou si nici daca am reusit sa spun ceva la plecare. Tremuram.Mintea mea se deblocase si intrase intr-un ritm alert, invartindu-se in jurul celor petrecute. Ceva nu era bine cu fetita noastra. Ceva se ridica tot mai mult si mai infricosator in fata mea: incertitudinea.
Pana acasa a trebuit sa explic putinul pe care-l intelesesem si lui Adi si lui Aaron. Acasa ne-am aruncat in genunchi amandoi si-am plans pana la extenuare. Plans de durere, de disperare, de neputinta. Am continuat cu a ne refuza orice, timp de 2 zile, de la hrana, la odihna sau mangaiere. Acela a fost timpul nostru pentru jale.
Intr-una din acele seri, stateam rezemati de patutul lui Aaron in intuneric si plangeam, cand l-am auzit soptind pe Adi:
- Emma, tu te simti iubita de Dumnezeu? Pe bune, te simti iubita de Dumnezeu? Eu ma simt. Si acum, ca am stat sa ma gandesc la asta, ma simt iubit inca de cand m-am nascut, da mai ales acum.
Imi trebuie mult sa caut un raspuns. In perioada aceea nici ca s-ar fi putut sa ma simtit mai uitata. Ma gandesc repede la viata pe care am dus-o pana nu demult. Viata linistita, banala oarecum si realizez ca asta-i motivul pentru care nu pot da un raspuns asa de categoric. Ce chestie...
Si acolo, pentru prima data plang a furie.
- De ce eu, Doamne, de ce?
Si-as fi vrut sa se faca lumina in camera si sa vad clar un raspuns. Dar ce bun e Domnul, caci prin doua brate stranse in jurul meu m-a facut sa inteleg ca n-as fi vrut sa aud ce are de spus. Ca m-ar fi ingrozit nevrednicia-mi.
- Ai mila de mine, Tata, ai mila!
Da, am foat si eu una ce i am intunecat planurile cu intrebari si plasmuiri de raspunsuri. 
Da, in toata perioada aceea am intrebat in multe randuri "de ce?". Si am dat si vina pe mine, pe cadrele medicale. Si m-am revoltat si greu m-am mai iertat pentru tot ce n-am reusit sa fac pentru fetita mea. 
"...si in cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau randuite, mai dinainte de a fi fost vreuna din ele."
Si cu tot ce as fi crezut eu ca s-ar fi putut mai bine, nici ca as fi putut adauga macar un minut in plus vietii ei, caci ce exista sub soare care sa nu fie al Lui?
Intr-o conversatie avuta nu demult cu o persoana suparata pe un Dumnezeu care lasa suferinta peste " niste copii nevinovati", incercam sa explic harul de care am avut eu parte. Incercam sa-i spun ca Dumnezeu nu ne este dator cu explicatii. Dar am tacut in fata aceleiasi nebunii care mi-a sagetat si mie fiinta, caci, astia suntem,ne asteptam la minuni,la un Dumnezeu bun si milos,la o Divinitate care inchide ochii la toata mizeria justificarilor noastre si ne sta la dispozitie asteptand sa ne rezolve toate dilemele ca sa-L credem.
Cum de avem parte de suferinta noi ? Dar cum credem ca putem trece prin viata fara, atata timp cat El a venit sa sufere, atata timp cat El a venit sa ne arate cum sa parcurgem suferinta si sa o biruim si nu cum sa scapam de ea?!
Ce lectie pretioasa avem in Domnul Isus! 
Da, ma simt iubita de Dumnezeu din multe motive, dar acum,pentru ca suferinta Lui a semanat asa de bine cu a mea, incat mi-a lasat niste urme pe care sa calc, spunandu-mi ca nu sunt singura, asigurandu-ma ca stie fiecare sentiment care ma incearca si ca El imi va arata iesirea!
Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?